Un pianist de legendă, un instrument al lui Dumnezeu
Data și locul nașterii
19 Martie 1917, Bucureşti
Data și locul morții
2 Decembrie 1950, Chêne-Bourg, Geneva
Educație
• Crescut într-o familie cu tradiţie muzicală (tatăl lui Dinu Lipatti era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo Sarasate, mama era o excelentă pianistă, naş la botez i-a fost George Enescu), lui Dinu Lipatti i s-au recunoscut şi cultivat din fragedă copilărie înclinaţiile muzicale.
• 1924 – La vârsta de 7 ani, începe să ia lecţii în mod regulat cu Mihail Jora
• La 11-12 ani studiază pianul cu exigenta profesoară Florica Musicescu, cea care a intuit valoarea excepţională a lui Dinu Lipatti şi i-a oferit o educaţie artistică serioasă
• 1929-1932 – Studiază la Conservatorul din Bucureşti.
• Continuă studiile la Şcoala Naţională de Muzică din Paris (Ecole Nationale de Musique), sub conducerea pianistului francez Alfred Cortot. Aici ia şi lecţii de compoziţie cu Paul Dukas şi Nadia Boulanger şi de arta dirijorală cu Charles Munch.
Activitate
• La vârsta de şase ani cântă pentru prima dată în public, prezentând compoziţii proprii.
• Proaspăt absolvent al Conservatorului, în vârstă de 15 ani, cântă pentru prima dată cu Filarmonica din Bucureşti, la 10 februarie 1933, Concertul în mi bemol de Liszt, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu, succesul fiind enorm.
• La 31 martie 1933, apare pentru a doua oară pe scena Filarmonicii, acompaniat de George Georgescu, interpretând Concertul în mi minor de Chopin, iar la 3 noiembrie cântă Concertul pentru pian şi orchestră de Grieg.
• În 1934 participă la concursul internaţional de pian de la Viena, unde se clasează pe al doilea loc.
• Imediat după ieşirea din Conservator, în mai putin de trei săptămâni, compune o Sonatină pentru vioară şi pian, cu care face o cotitură decisivă în stilul său creator fiind distins cu Premiul II Enesco, la 20 decembrie 1933.
• La 9 decembrie 1934, suita sa simfonică Şătrarii este încununată cu Premiul I.
• În 1936 îşi începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania şi Italia, reputaţia sa continuând să crească cu fiecare apariţie în public. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la Bucureşti unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniindu-l pe George Enescu.
• În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soţie, Madeleine Cantacuzino, şi decide să se stabilească cu ea în Elveţia, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Îşi continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera şi realizează în studio imprimări pe discuri.
• La 16 septembrie 1950, deşi slăbit fizic, are loc ultimul lui concert public la Besançon (Franţa). În partea doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așază la pian și interpretează motivul «Jesus bleibt meine Freude» (Iisuse, rămâi bucuria mea) din cantata «Herz und Mund und Tat und Leben» de Johann Sebastian Bach. Compoziţii
• 1933 – Fantezie pentru pian, vioară şi violoncel
• 1934 – Şătrarii, suită pentru orchestră
• 1936 – Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de cameră
• 1938 – Simfonie concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde
• 1941 – Sonatină pentru mâna stângă
• În 1934 Dinu Lipatti a participat la concursul internaţional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-şi continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique.
• Pe pianul Nadiei Boulanger cu care a studiat, se afla o poză a lui Dinu Lipatti, alături de cea a lui Stravinski, iar la Ecole Normale, unde a fost elevul lui Cortot, se află un bust al său.
• La începutul anului 1936, la Paris, o întâlneşte pe Clara Haskil, în casa Prinţesei de Polignac. Între cei doi se va lega o strânsă prietenie, care va dura până la moartea artistului. La 19 octombrie 1938 Clara şi Dinu, la iniţiativa Prinţesei de Polignac, vor interpreta Concertul în Mi bemol la două piane de Mozart. Astăzi o Fundaţie Lipatti-Haskil păstrează vie moştenirea lor muzicală.
• Încă din 1949, când Academia «Charles Cros» i-a decernat Marele Premiu pentru discul ce cuprindea Sonata a III-a în Si minor de Chopin, Dinu Lipatti continuă a fi socotit cel mai mare interpret al acestui compozitor.
• Nikita Magaloff, profesor la Conservatorul din Geneva, unde Lipatti fusese acceptat ca profesor la vârsta de 26 de ani, afirma într-o evocare a marelui pianist: „Nu cunosc vreo fiinţă a cărei personalitate să fi degajat atâta lumină. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape... aş prefera să păstrez în mine amintirea atât de vie a prezenţei sale, a veseliei sale, a unei mari tandreţi ce se degajau din prietenia sa. Artistul nobil şi senin pe care l-am admirat cu toţii putea fi cel mai nebunatic şi fermecător dintre prieteni!”
• Compozitorul francez Francis Poulenc îl caracteriza pe Dinu Lipatti drept «un artist de o spiritualitate divină»
• În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie. Se puneau mari speranţe în efectele curative ale cortizonului, recent descoperit, şi cum preparatul era foarte scump, muzicieni ca Yehudi Menuhin, Igor Stravinski, Charles Munch au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului.
• La 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viaţă în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimele sale cuvinte au fost: «Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu».
Autori
Budescu Diana
Bibliografie
Jack Bratin – Calendarul muzicii universale, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă Română, 1966
Theodor Balan – Copilăria unor mari muzicieni, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă Română, 1970
Acasă
