Regimul comunist din Cuba

Încă de la începutul secolului, insula cea mai importantă a Caraibilor a dus o viaţă politică frământată, marcată de mişcări democratice şi sociale. În anul 1933, Un puci militar condus de sergentul Fulgencio Batista y Zaldivar răsturna dictatura lui Gerardo Machado. Ales preşedinte al republicii în 1940, Batista a promulgat o constituţie liberală. Cuba a cunoscut un avânt economic evident în timpul guvernării lui Batista, dar bogăţia era foarte prost distribuită, creându-se un dezechilibru accentuat. Mişcările sociale au devenit de nestăpânit.

În 1953, într-unul dintre atacurile studenţilor de la cazarma de la Moncada, Fidel Castro era arestat şi condamnat la 15 ani de închisoare. Eliberat la scurt timp, pleca în Mexic unde organizează o mişcare de gherilă. În 1957, Castro acorda un interviu în New York Times în care declara, ipocrit, că: “Nu mă interesează puterea. După victorie vreau să mă întorc în satul meu şi să-mi reiau activitatea de avocat”, pemtru ca, în 1959, să preia controlul statului deţinând funcţia de prim- ministru. Prima sa decizie politică a fost anularea proiectului de organizare a unor alegeri libere: “Alegeri? În ce scop?”, renegând astfel unul din punctele principale ale programului revoluţionar anti-Batista.

Preluarea controlului ţării de către armată, închiderea ziarelor independente, interzicerea mişcărilor sindicale, marginalizarea instituţiilor religioase au provocat un intens fenomen de părăsire a ţării. Aproape de 50.000 de persoane provenind din clasele mijlocii, care susţinuseră revoluţia, se autoexilează. Lipsa de medici, avocaţi, profesori va fragiliza pentru multă vreme societatea cubaneză.

Castro a început destul de repede să se bazeze pe un serviciu de informaţii foarte eficient. Numit de cubanezi “Gestapoul roşu”, Departamentul pentru Securitatea Statului (DSE) şi-a declanşat prima campanie în perioada 1959-1962, cu misiunea de a distruge mişcările care se opuneau regimului castrist.

Naţionalismul cultivat de regimul comunist cubanez nu este original în modul sau de exprimare, înrudindu-se cu cel dezvoltat de statele fasciste sau de orientare fascistă din perioada interbelică.

În calitate de conducător ("lider maximo") şeful statului este singurul capabil de interpretări si adaptări la circumstanţe ale vulgatei comuniste.

Gulagul cubanez

Bruştele întorsături ale politicii lui Castro, care cunoaşte o perioadă anarhistă (1925-1958), "democrat-burgeză" (1959-1960), marxist-leninistă începând din 1961, mai intâi foarte aproape de URSS, mult mai puţin între 1962 şi 1968, apoi total aliniat incepând din 1968 sunt considerate ca expresii a unor "intuiţii avangardiste".

Spunându-i-se afectuos pe nume ("Fidel","Enver") conducătorul cubanez era perceput ca intruchipare a înţelepciunii, echităţii, simplităţii şi bunăvoinţei tatălui de familie. Asemeni unui tată cu copiii săi, conducatorul stabileşte relaţii directe cu poporul: acesta îi comunică ideile sale, nevoile şi problemele, liderul le înţelege şi le dă răspuns. Ore intregi el ţine discursuri unor mulţimi imense care aplaudă şi-i scandează la nesfârşit numele. "Fidel şi poporul - explica in 1965 Che Guevara - incep să vibreze într-un dialog de intensitate crescândă, până la apogeu, acesta fiind celebrat prin strigătul nostru de lupta şi victorie." Dar această imagine rareori corespunde realităţii. Suspiciunea, megalomania, represiune sunt adevărata realitate în timp ce armata se conturează ca stâlp esenţial al acestor regimuri. Castro părăseşte rareori ţinuta sa militară de "Fidel el guerrillero".

Ruperea relaţiilor cu S.U.A. a reprezentat un moment de cotitură pentru politica externă cubaneză, fiind urmat la scurt timp de întărirea alianţei cu U.R.S.S. care va încerca să folosească teritoriul Cubei drept bază de atac împotriva Statelor Unite. Această încercare va culmina cu momentul de tensiune resimţit pe tot globul, cel al crizei rachetelor, din 1962. Descoperirea de către americani a rachetelor cu rază medie de acţiune (1890 km) instalate de U.R.S.S. în Cuba la cererea lui Castro, a fost urmată de o blocadă instituită împotriva acestei ţări. Momentul, cel mai critic de altfel din cadrul războiului rece, a fost soluţionat printr-un acord la care au ajuns cei doi conducători de state, Kennedy (S.U.A.) şi Nikita Hrusciov (U.R.S.S.).

Sub impulsul evenimentelor din Europa (prăbuşirea regimurilor comuniste), la 26 dec 1989, în faţa Adunării Naţionale, Fidel Castro făcea următoarea declaraţie: "Insula se va prabuşi în mare înainte să îi fie smulsă flamura revoluţiei şi a justiţiei". În opinia sa, Cuba trebuia să rămână ultimul bastion al comunismului mondial oricare ar fi fost consecinţele imediate.

În faţa "trădării" lui Gorbaciov şi a incredibilei intransigenţe a SUA Castro nu găseşte alt răspuns decat rigidizarea poziţiilor sale. Îi indepartează cu brutalitate pe toţi cei din elita oficială care indrăznesc să critice sau pur şi simplu să apere opţiuni diferite de cele ale lui "lider maximo".