Ştefan al III-lea (n. 1433, Borzeşti - d. 2 iulie 1504, Suceava), cunoscut mai ales sub numele de Ştefan cel Mare sau Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost fiul lui Bogdan al II-lea şi domn al Moldovei aproape o jumătate de veac, între anii 1457 şi 1504. A făcut parte din familia Muşatinilor, una dintre cele mai importante dinastii domnitoare ale Moldovei. Pe parcursul domniei sale de 47 de ani a luptat împotriva imperiului otoman, motiv pentru care a primit titlul de Athleta Christi de la Papa Sixt al IV-lea.
S-a înscăunat la data de 14 aprilie 1456 pe Câmpia de la Direptate.

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două fete: Maria și Sora.
Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind anii 1438 sau 1439. Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei.
În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12 octombrie 1449 și se proclamă domn. Alexandru se refugiază în Transilvania, de unde va încerca să își recapete tronul. La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a căpăta sprijinul și protecția polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria.
La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii care girau acel document este menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu, Ștefan Voevod. Actul reprezintă prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.[7]:p. 26 Din menționarea de către tatăl său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în 1450 cel puțin unsprezece ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de demnitate.
Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru Aron. Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:
„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese cu Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan, poftit la țară, la un unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă, sosind numai cu o sută de moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și, prinzându-l, îi tăie capul.”- Jan Długosz, Historiae Polonicae
După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad Țepeș. Mama sa, Oltea avea să moară la 4 noiembrie 1465.
Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin căsătorii și alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită - după cum remarca istoricul P. P. Panaitescu - toate trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la Mangup, în Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească.
Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore Ureche, luatu-s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon Împăratul, iară nu soră. Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie au rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467, au murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună în același mormânt. Fata, Elena, avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei. Evdochia moare și ea în 1467, posibil la nașterea lui Petru, fiind înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava.
La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii doamne, poartă titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se atribuie o multiplă obârșie împărătească. Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a fost una de conveniență și interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a existat.
„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră in stăpînirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție pe moștenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și duce la altar pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă.”- A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană
Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna.
În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna Voichița, fata Radului Vodă. Căsătoria avea să dureze până la moartea domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat, viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la Mănăstirea Putna.
Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria Rareș din Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș. Un alt posibil fiu nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.
Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul domniei avea ca scop principal consolidarea puterii centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest sens, principalele direcții de acțiune au fost reprezentate de: repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare, întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării, reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc - prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei sale.

La urcarea pe tron a lui Ștefan, contextul geopolitic făcea ca Moldova să fie obiectul încercărilor de hegemonie ai celor doi mari vecini, regatele Poloniei și Ungariei. În urma perioadei de instabilitate generată de luptele pentru domnie dintre urmașii lui Alexandru cel Bun, poziția ei față de cei doi vecini rivali se degradase considerabil, de unde necesitatea pentru tânărul domn de a duce o politică externă realistă și echilibrată.
„Ștefan urmări încă din tinerețea lui un principiu, care îi fu prea folositor în lunga și viforoasa lui carieră. Niciodată doi dușmani, ci totdeauna împăcarea cu unul, cât era în ceartă cu celălalt.” -A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană
Pentru transpunerea în practică a politicii externe, Ștefan va acorda o atenție deosebită dezvoltării instituției însărcinate cu acest domeniu, logofeția. Marele logofăt avea să devină cel mai important dregător al țării. Ștefan și-a ales cu grijă colaboratorii din acest domeniu, în lunga sa domnie demnitatea de logofăt a fost îndeplinită doar de trei boieri: Ioan Dobru (8 septembrie 1457-5 februarie 1468), Toma (28 iulie 1468-26 august 1474) și Ioan Tăutu (14 apr.1475 - 7 oct. 1503). Cei mai cunoscuți diplomați moldoveni din această perioadă, menționați pentru modul cum au condus soliile încredințate de domn au fost logofătul Ioan Tăutu și Ioan Țamblac.
Diplomația se judecă după rezultate, și rezultatele diplomației lui Ștefan sunt minunate. La 1462-1465 se luptă cu muntenii și e în pace cu turcii, ungurii și polonii; la 1467 se luptă cu ungurii, e bine cu turcii și polonii intervin în favoarea lui, protestând la Buda; la 1469-1479 e în luptă cu muntenii - ungurii și turcii nu intervin; la 1475-1476 luptă cu turcii - polonii și ungurii îi trimit mici ajutoare; la 1477-1480 luptă cu muntenii, ajutat de unguri; la 1481-1487 luptă cu turcii, fără intervenție polonă și ungurească; la 1497-1499 luptă cu polonii - ungurii, turcii și rușii intervin în favoarea lui Ștefan. Chiar cu tătarii lui Mengli Ghirei a avut mult timp relații bune----P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare

Cea mai răspândită și acceptată variantă referitoare la numărul conflictelor armate („bătăliilor”) la care a participat Ștefan cel Mare este de 36. Cifra este bazată chiar pe mărturisirea domnului moldovean făcută în 1502 medicului venețian Matteo Muriano: „eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut 2”. Într-o analiză detaliată, istoricul Alexandru Boldur mai identifică suplimentar alte patru incursiuni armate la care Ștefan nu a participat, acestea fiind conduse de alți comandanți, numiți de domn.
O clasificare sintetică a tipurilor de conflicte armate, la care a participat oastea moldoveană sub conducerea lui Ștefan cel Mare, este prezentată în tabelul alăturat.