Povestea începe și se termină cu un copil. Dorința de a o lua de la capăt, de
a uita totul. Mabel și Jack se hotărăsc să se mute cu totul în Alaska, izolându-se
de lume și de trecut, lăsând ninsoarea să le presare fulgi de speranță în suflet."Toți
o avertizaseră că teritoriul Alaskăi era pentru bărbați rătăciți și femei fără sare
și piper”, însă Mabel va întrece toate aparențele și va demonstra că sub un trup
firav și o personalitate sensibilă se ascunde un munte de putere.
Născută în Alaska, unde locuiește și în prezent alături de cele două fiice ale
sale, Eowyn Ivey a studiat jurnalismul la Western Washington University și a
urmat cursuri de creative non-fiction la University of Alaska Anchorage. A lucrat
vreme de zece ani ca jurnalistă la ziarul Frontiersman, romanul Copila de zăpadă
marcând debutul său în lumea scriitorilor. Acesta ilustrează, într-o manieră
autentică, traiul oamenilor din Alaska și dificultățile întâmpinate pe parcursul
fiecărei ierni geroase, învăluite în bucuria de a admira natura albă, chiar de la
propria fereastră. Zăpada, simbol al purității și frumuseții, sugerează
transformările petrecute în natură, în concordanță cu sufletul omului care se află,
de asemenea, într-o continuă metamorfozare.
Prima ninsoare îi inspiră pe Mabel și Jack să se simtă din nou tineri și să
uite cu adevărat de copilul pe care l-au pierdut, construind împreună o fetiță de
zăpadă. ,,Ea și Jack o făcuseră din zăpadă, ramuri de mesteacăn și iarbă sălbatică
înghețată. Adevărul o uluia. Nu doar că fetița era un miracol, dar era creația
lor.” Noaptea, fularul și mănușile figurii de zăpadă dispar, fiind luate de Faina, o
copilă orfană a cărei casă este însăși natura. Copila devine astfel o metaforă a
dorinței lui Mabel de a avea un copil, iar vizitele din ce în ce mai dese ale Fainei
conferă zilelor petrecute în Alaska un scop, demonstrându-le celor doi că iubirea
dintre ei este esențială pentru a trece mai ușor peste iarnă. În opoziție cu echilibrul
pe care Mabel și-l găsește în prezența fetiței, plecarea ei odată cu ultima zăpadă
din acel an o surprinde, înțelegând că fiecare ființă are un acasă al său. Casa Fainei
este acolo unde ninge și ea trebuie să respecte asta, în ciuda instinctelor sale
materne.
"Mabel nu trebuia decât să-și dorească și să creadă. Iubirea ei avea să fie
un far călăuzitor pentru copilă. Te rog, copilă. Te rog, copilă. Te rog, întoarce-te
la noi.”
Gândindu-se dacă fetița se va mai întoarce sau nu, Mabel își amintește de o
poveste rusească spusă de tatăl său în copilărie și descoperă că aceasta ilustra
întocmai existența Fainei. Copila se va întoarce la prima ninsoare din fiecare an
și va aduce fericirea în casa celor doi, până când, într-o zi va dispărea pentru
totdeauna acolo unde sufletul său se simte acasă: în pădurea cuprinsă de gerul
iernii.
L-am citit cu sufletul la gură și acest roman a devenit preferatul meu. O
poveste sensibilă despre curaj, familie și iubire, despre nevoia omului de a se
regăsi pe sine în ciuda durității vieții care ne izbește pe fiecare. Uneori e nevoie
să cauți mult, ca să-ți găsești cu adevărat locul. Empatia, îngrijorarea și chiar
lacrimile m-au cuprins pe parcursul lecturii, dorindu-mi să nu se termine niciodată
și să o pot simți pe copila de zăpadă mereu lângă mine. O ființă atât de mică
mi-a arătat că omul este incapabil să pretindă ceva ce nu este și că locul fiecăruia
dintre noi se află acolo unde îi este sufletul, indiferent ce vor spune ceilalți.
Mabel zicea într-o zi despre bucurie: "Când stă în fața ta, cu brațele ei
lungi și dezgolite și cu zâmbetul ei misterios, trebuie să o îmbrățișezi câtă vreme
mai poți.” Și sunt de accord cu ea. Cred că așa ar trebui să facem cu toții.
Bucuria vietii de Irving Stone
- Am învățat că nimic nu este în zadar, că totul va fi recompensat cândva, oricât de târziu.
- "Se uită la tablou.(…)Izbutise să prindă ceea ce nu piere în ceea ce piere. Acum țăranul din Brabant nu va mai muri niciodată.” (despre
opera Oameni mâncând cartofi)
- "Simțea că totuși există în el ceva mai bun(…)Dar care putea fi această parte?(…)încercase toate rosturile pentru care simțea că are cît
de cît înclinare. Era oare sortit să sufere întruna și să dea mereu greș? Era viața lui cu adevărat sfârșită?” (Vincent Van Gogh este într-o continuă
căutare și descoperire a sinelui)
- Cel mai mult mi-au plăcut curajul și perseverența pictorului devenit celebru abia după moartea sa; avea mereu puterea să o ia de la
capăt, deși nimeni nu îi recunoștea talentul, cu excepția fratelui său, Theo(relația cu acesta este, de asemenea, foarte impresionantă).