• 1913, 1924, 1930 – participă la expoziţii de artă românească deschise la Munchen, la Bienala de la Veneţia şi la Bruxelles.
• 1912 – realizează „Madona Stolojan”.
• 1913 – realizează „Sfinxul”.
• După anul 1913 trece la realizarea seriei de „Himere” – Himera văzduhului, Himera pamântului, Himera apei, Himera nopţii.
• 1916 – realizează „Zeul războiului”.
• 1919 – devine membru fondator al Societăţii „Arta română”.
• 1920 – a realizat un mare număr de portrete, compoziţii, de exemplu „Fata cu ulciorul”.
• 1922 – operele îi sunt prezentate în Bucureşti împreună cu Cornel Medrea şi Gabriel Popescu.
• 1923 – realizează „Cap de fetiţă” (Mioara)
• 1930 – operele îi sunt prezentate în Bucureşti împreună cu Gabriel Popescu şi Iosif Steurer.

• Prima comandă foarte serioasă pe care a primit-o artistul a fost “Gigantul”, fiind susţinut de fostul său profesor, Wladimir Hegel. Iniţial, pentru grota parcului Filaret (mai târziu, Parcul Libertăţii iar astăzi, Parcul Carol), Paciurea urma să realizeze un proiect gigantic alături de alţi artişti. La marginea dinspre sud a lacului a fost expus ansamblul statuar care reprezintă “Legenda jepilor”. Acest grup era organizat astfel încât lacul să reflecte imaginea unei peşteri păzite de doi giganţi puternici, cu privirile îndreptate spre trupul nud al unei femei adormite. Legenda spune că, în jocul ei, tânăra s-a aruncat în apă, urmând ca acela care o va salva să îi devină soţ; cei doi uriaşi îi întruchipează pe fraţii rivali, care s-au pândit unul pe celălalt, lăsand-o să se înece. Ulterior, pe vremea comunismului, peştera care făcea parte din ansamblu a fost distrusă, iar giganţii au fost mutaţi într-o parte şi în alta a aleii principale, privind de la intrarea în parc spre mausoleu, cel din dreapta fiind al lui Paciurea, iar cel din stânga, al colegului său de generaţie, Fritz Storck. Oscar Han, unul dintre elevii lui Paciurea, a afirmat, într-o broşură pe care a scris-o în 1935, că “Gigantul din piatră al lui Paciurea, înmărmurit în faţa frumoasei din peşteră, într-o încordare supraomenească, desfăşoară toată splendoarea corpului uman. Celălalt, indiferent, în poză de model, inanimat, reaminteşte fotografic figura lui Matei Chirlov, fost model la Belle Arte”.
• Profesorul Hegel, ieşind la pensie, îl recomandă pe Paciurea pentru preluarea catedrei. Concursul durează doi ani, cu expoziţii şi paraexpoziţii, cu anulări şi casări ale concursului. Principalul concurent al lui Paciurea fiind acelaşi Fritz Storck, un artist remarcabil, dar care nu atingea geniul primului. In sfârşit, Spiru Haret, pe atunci ministru, dă ca tema a unui nou concurs: Unirea. Paciurea îl realizează şi câştigă concursul. Din păcate monumentul a rămas în stadiu de machetă.
• Maestrul Ion Irimescu, unul dintre elevii lui Paciurea, îl evocă pe artist ca având un aer blând, nişte ochi pătrunzători şi albaştri şi lipsit de orice pedanterie profesională; spunea că trecea absent printre studenţi, absorbit într-o lume numai a sa. Îl descria ca fiind singuratic şi simplu, intrând în atelier timid dar devenind îndată preocupat de ce făceau discipolii săi. Era un om exigent care dădea o atenţie deosebită detaliilor, intrarea lui în sală provocându-le emoţii tinerilor sculptori ale căror opere urmau a fi evaluate. Se pierdea cu firea atunci când vedea o lucrare care era greşit construită, lipsită de expresivitate, începând corectura cu o bucată de lemn pe care elevii se asigurau s-o aibă tot timpul la dispoziţie. La început, nu spunea nimic, urmând ca după aceea să vorbească încet, fiind ascultat cu mare fascinaţie de discipoli. Irimescu relatează că Paciurea le explica importanţa cunoaşterii anatomiei umane, respectarea planurilor, necesitatea etalării lucrării în spaţiu. După terminarea corecturilor îşi privea elevii, încercând să observe dacă sunt descurajaţi sau nu, după care se îndrepta spre uşă şi îi saluta scurt, părăsind sala.