Ienăchiță Văcărescu

Cărturar, poet şi om politic muntean, autor al celei dintâi gramatici româneşti tipărite

Data și locul nașterii

1740, Bucureşti

Data și locul morții

11 Iulie 1797, Bucureşti

Educație

• Studiază în casă limba greacă cu Neofit Kavsocalivitul, limba franceză, limba latină şi limba germană; un hoge îl iniţiază în limba turcă;
• După moartea tatălui, otrăvit din ordinul domnitorului Constantin Cehan Racoviţă, se refugiază la Constantinopol; cu învăţatul Halii Hamid din secretariatul împărătesc, aprofundează gramatica limbii turce, studiază araba şi persana.

Activitate

1760 — face parte din Divanul domnesc ca vel comis, apoi vel caminar; sub domnitorul Grigore Alexandru Ghica este mare vistier.
1768-1774 — în anii războiului ruso-turc se află împreună cu familia in pribegie la Braşov;
1773 – împăratul Iosif al II-lea, aflat în trecere prin Braşov acordă audienţe boierilor "înstrăinaţi"; Ienăchiţă Văcărescu este translator şi se bucură de aprecierea împăratului;
1774 — după pacea de la Kuciuk-Kainargi, Alexandru Ipsilanti devine domn al Ţării Româneşti şi îl cheamă în ţară pentru a-i servi ca vistier, apoi spătar;
1780 — colaborează la întocmirea primei condici de legi a Ţării Româneşti, Pravilniceasca condica;
1781 — este trimis în misiune diplomatică la Viena, pentru a aduce acasă pe cei doi fii ai domnitorului, fugari în Transilvania; impresionează prin tact şi elocinţă şi duce misiunea la bun sfârşit;
1782 – Alexandru Ipsilanti este îndepărtat de la putere, iar Ienăchiţă Văcărescu este numit caimacan, locţiitor al domnitorului; redevine spătar în timpul domniei lui Nicolae Caragea, apoi vistier în timpul domniei lui Mihail Suţu;
1786 – îl sprijină pe domnitorul Nicolae Mavrogheni (deşi îl dispreţuia, considerându-l „om prost şi la hire, şi la gândire”) să înfiinţeze la Constantinopol o şcoală pentru tinerii din ţară care doresc să aprofundeze limba turcă;
1787 — tipăreşte prima gramatică românească, în două ediţii, la Râmnic şi la Viena, sub titlul "Observaţii sau Băgări dă seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii rumâneşti"; „din poruncă domnească”, alcătuieşte, ajutat de un pictor, o lucrare cartografică pentru însemnarea localităţilor şi a drumurilor de la Dunăre la Adrianopol ;
1786-1787 – Văcărescu trimite un memoriu către Poartă, un „arz”, ce denunţa autorităţii otomane abuzurile domnitorului; în anul următor s-a aflat printre demnitarii care au propus Guvernului imperial de la Viena – ca soluţie-limită în faţa nedreptăţii – anexarea Ţării Româneşti; se retrage, alături de alţi boieri suspecţi de a fi în corespondenţă „cu nemţii şi cu muscalii”, la Nicopole şi apoi în insula Rhodos;
Pentru a face faţă „valurilor întristărilor” în faţa „lumeştilor furtuni ale întâmplărilor”, în exil va lucra la o "Istorie a prea puternicilor înpăraţi othomani", încercând, pe baza analelor turceşti, a informaţiilor culese de la istorici greci, latini, francezi şi italieni şi după modelul lui Dimitrie Cantemir, să prindă „începerea […], creşterea, starea şi urmările” acestei „stăpâniri”;
1790 – după pacea de la Şiştov se întoarce în Bucureşti şi la „trecerile de vreme cele veselitoare de suflet”;
1793 – Deşi în conflict cu Alexandru Moruzi, domnitor al Ţării Româneşti, îşi păstrează dregătoriile de mare spătar şi vistier.

Povești care ne merg la suflet

• Sprijină iniţiativele lui Alexandru Ipsilanti de a statornici învăţământul; hrisovul de organizare a şcolii, redactat în 1775 de Ienăchiţă Văcărescu, este un elogiu luminist adus învăţăturii, „podoabă” prin care se câştigă „cunoştinţa lucrurilor şi fiinţelor” şi traiul „după raţiune”, „prin nişte regule foarte exacte”.
• Ienăchiță Văcărescu a fost un pro-otoman activ, deşi cel puţin 3 dintre strămoşii lui au fost ucişi de turci, inclusiv bunicul său, Ianache Văcărescu, cumnat şi vistier al lui Constantin Brâncoveanu, care a fost decapitat în 1714 la Constantinopol, odată cu domnitorul. I-a urât profund pe ruşi, preferându-i pe “turcii care deşi ticăloşi îşi iau banii şi te lasă în pace, ruşii dorind să te înghită şi să te mistuiască”. Cartea lui Ienăchiță Văcărescu, “Istorie a prea puternicilor împărați otomani” este dovada acestei ciudate filii. Această carte tipărită postum a fost atacată cu furie de generaţii de critici de la Alexandru Odobescu şi până aproape de zilele noastre.
• Numele i se leagă de înfiinţarea unei flote pe fluviu, de primele legi în organizarea armatei terestre şi, mai ales, de instituirea Logofeţiei de Obiceiuri, instituţie politică şi culturală care se ocupa de protocol: era menită a păzi „cu cuviinţă şi statornicie”- în baza unor norme extrase din condicile împărăteşti ale Ţarigradului sau din hrisoave interne şi a informaţiilor furnizate de ele privind istoria, geografia, viaţa bisericească şi politică a ţării – regulile diverselor ceremonii, fixarea dregătoriilor etc.
• Ienăchiţă Văcărescu a obţinut şi copiat prin strădania sa preţioase documente, pe care le-a păstrat în „arhiviile” casei de pe Podul Mogoşoaiei. Astfel, Condica divanului Valahiei (Condica Văcărescului), o copie de 214 file în chirilică îi este atribuită, el fiind traducătorul semnat al hatişerifului acordat de sultanul Selim al III-lea raialelor româneşti la 1791. Tot el ar fi fost traducătorul hatişerifului „împăratului Hamid”, emis de cancelaria Porţii în timpul lui Alexandru Ipsilanti (1774), care s-a păstrat într-o broşură nepublicată.
• "Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orînduielilor gramaticii rumânești" va servi ca model lui Ion Heliade Rădulescu pentru Gramatica sa. Lucrarea cuprinde un capitol intitulat "păntru poetică", ce poate fi considerat primul studiu românesc despre versificație şi se încheie astfel: „Siliți-vă a o învăța, sau faceți cum vă place”.
• Eugen Simion, în Dimineaţa poeţilor scrie despre poetul Ienăchiţă Văcărescu: „Faptul că poetul se gândeşte să exprime aceste legi morale prin poetice faceri arată că lângă conştiinţa morală stă trează şi conştiinţa estetică. Ea întâmpină însă, cum s-a văzut, imperfecţiunea limbajului. Ienăchiţă are, atunci, convingerea că naşterea poeziei coincide cu naşterea limbii care încearcă s-o exprime (...). Sentimentul lui profund este că scrie prima literă a alfabetului, stabileşte table morale, fundează o logică şi o estetică. Sentiment, încă o dată, de întemeietor, hărăzit să devină model”. Cu conştiinţa unui întemeietor, Ienăchiţă Văcărescu lasă un memorabil testament literar:
„Urmașilor mei Văcărești
Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Ș-a patriei cinstire.”
• Mihai Fotino scrie în ”Sfârşit de veac în Bucuresci” că prin anii 1780-1790 nimeni nu-şi impresiona mai mult musafirii decât spătarul Ienachiţă Văcărescu, înalt, înţelept, bonom, un galant boier muntean.

Autori

  • Alexa Ianisa

Legături utile

Poezia "Într-o grădină", scrisă de Ienăchiţă Văcărescu, în interpretarea lui Tudor Gheorghe

Poezia "Amărâtă turturea", scrisă de Ienăchiţă Văcărescu, în interpretarea lui Tudor Gheorghe