Mircea Vulcănescu Un prinţ al spiritului cu destin de martir  Data și locul nașterii 3 Martie 1904, Bucureşti Data și locul morții 28 Octombrie 1952, Aiud Educație • Termină clasele primare la Bucuresti, cele gimnaziale la Iaşi şi Tecuci (familia sa fiind refugiată în timpul ocupaţiei germane) şi urmează studiile liceale la Galaţi şi Bucureşti. La 16 ani se înscrie în Societatea culturală „Înfrăţirea românească”.
• 1921 – Se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere, precum şi la Facultatea de Drept din Bucureşti, cei mai de seama profesori ai săi fiind Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu. Devine de asemenea membru activ al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR). Cei cu care urmărea cursurile de Filosofie ale lui Nae Ionescu îi vor ramâne prieteni: Mircea Eliade, Constantin Noica, Dan Botta, Paul Sterian şi alţii.
• 1923-1924 – Se înscrie la Şcoala Militară din Bucureşti şi obţine gradul de sublocotenent.
• 1925 – Îşi ia licenţele în filosofie şi drept. În toamna aceluiaşi an începe studii de specialitate în Paris, dorind să dea un doctorat în drept şi sociologie, însă nu reuşeşte să termine studiile.
Activitate • În timpul studenției a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoștinței, Introducere în fenomenologia teoriei cunoștinței, Misticismul și teoria cunoștinței. A proiectat Sistemul meu filosofic: existențialismul.
• 1927 – Vulcănescu începe o colaborare cu Gândirea şi ia parte la cercurile cultural-religioase de la Paris.
• 1928 – Scrie la ziarul Mişcării Legionare, Cuvântul, până la suspendarea acestuia în anul 1933.
• 1929 – Devine asistent la catedra profesorului Dimitrie Gusti. Ia parte la campaniile monografice ale lui Dimitrie Gusti
• 1930-1935 – Lucrează la Şcoala de Asistenţă Socială ca profesor de economie politică şi ştiinţe juridice.
• 1934 – Împreuna cu Eliade, Noica, Petru Comarnescu, Ion Cantacuzino, Henri H. Stahl, Alexandru-Christian Tell, scoate, începând din 15 octombrie 1934, şapte numere din ,,Criterion. Revista de arte, litere şi filosofie“, publicaţie fundamentală în cultura română de dinainte de război.
• 1935-1937 – Deţine funcţia de director general al Vămilor, urmând să fie demis după ce descoperă că fostul ministru al Comunicaţiilor, Eduard Mirto, făcea contrabandă cu băutură şi ţigări. Este numit apoi director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanţe.
• După 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului românesc, conturat îndeosebi prin „Omul românesc”, „Ispita dacică”, „Existenţa concretă în metafizica românească” şi „Dimensiunea românească a existenţei”.
• 1938- 1940 – Este numit director al Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naționale.
• 1941-1944 – Împreună cu Constantin Noica şi Constantin Floru, se ocupă de editarea a patru cursuri universitare ale lui Nae Ionescu şi publică anuarul ,,Izvoare de filosofie. Culegere de studii şi texte“ în care a apărut, de altfel, şi ,,Dimensiunea românească a existenţei“. Noica recunoaşte că fără lectura acestui studiu nu ar fi scris niciodată ,,Rostirea românească“.
• 1941-1944 – Lucrează ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe. În aceeaşi perioadă reuşeşte să obţină 8 vagoane de aur care rămân în custodia Băncii Naţionale a României până când acestea sunt confiscate de URSS în vara anului 1944.
• 1944-1946 – Revine pe postul de director al Datoriei Publice
• 1946 – Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe în guvernul lui lon Antonescu, la 9 octombrie 1946 este condamnat la opt ani de închisoare. Rămâne în detenţie până în ianuarie 1948, când instanţa de judecată îi menţine, după un recurs prelungit, pedeapsa din 1946. După o vreme petrecută în închisorile din Văcăreşti şi Jilava, Vulcănescu va ajunge în închisoarea din Aiud. Mai mult +
Principalele publicaţii ale lui Mircea Vulcănescu
• 1932 – Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat
• 1932 – În ceasul al 11-lea
• 1932 – Cele două Românii
• 1933 – Gospodăria țărănească și cooperația
• 1937 – D. Gusti și școala sociologică de la București, București, Institutul Social Român
• 1938 – Războiul pentru întregirea neamului
• 1938 – Înfățișarea socială a două județe
• 1943 – Dimensiunea românească a existenței
• 1996 – Către ființa spiritualității românești, București, Editura Eminescu
• 2004 – Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie, ed. Marin Diaconu, București, Humanitas
• 2005 – Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, ed. Marin Diaconu, București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă
Mai puțin - Povești care ne merg la suflet • „A existat în generaţia noastră un om care ne domina pe toţi: prin lecturile lui, prin fantezie, prin graţia intelectului, prin conştiinţa morală. Se numea Mircea Vulcănescu. A murit în închisoare în 1950. Fusese condamnat la cinci ani şi, dacă nu ar fi înţeles să facă ce a făcut, ar fi supravieţuit condamnării (…) Am aflat acum un an (în 1980 – n.red.) cum a murit. Pe atunci nu era permis să vorbeşti în celulă. În fapt însă, cei închişi împreună instituiau mici «universităţi culturale»: învăţau limbi, făceau istorie, filosofie, îşi povesteau romane… Într-o zi, gardianul îi aude vorbind şi intră în celulă: „Cine a vorbit?” Toţi vorbiseră. (…) Însă Vulcănescu, văzând că nimeni nu zice nimic, a preluat el totul şi s-a denunţat singur. Ce a urmat de aici? A fost scos din celulă şi dus la «izolator». Era iarnă, în izolator se turnase apă pe jos şi se făcuse gheaţă. În prima zi de izolator nu primeai nimic de mâncare şi erai ţinut dezbrăcat. A fost deci dezbrăcat şi dus la izolator. Inăuntru mai erau patru-cinci deţinuţi. Dădeau cu toţii din mâini şi săreau, cu gândul de a rezista până seara. La un moment dat un tânăr de vreo 20 de ani a leşinat. Vulcănescu avea 50 de ani şi s-a gândit că e mai important să trăiască tânărul. S-a întins atunci pe podea, cu coatele sub burtă, şi le-a cerut celorlalţi să-l pună pe tânăr peste el. Gestul este sublim. Tânărul a scăpat, Vulcănescu a făcut pneumonie şi a murit”. (Constantin Noica, relatând despre moartea lui Mircea Vulcănescu – fragment din „Jurnalul de la Păltiniş” de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991)
• Constantin Noica spunea: „Era chiar ceva uluitor şi dezarmant pentru fiecare dintre noi: ştia mai bine decât noi, uneori, ceea ce credeam că putem socoti problema noastră”. Ceea ce fascina mai mult era, spune tot Noica, „nu atât revărsarea, cât izvorul. Ceva din neştiutul spiritului nu înceta să se refacă… Despre aproape orice vorbea Mircea Vulcănescu, îţi dădea sentimentul că se naşte din el.”
• Într-o scrisoare adresată la 9 aprilie 1933 lui Virgil Madgearu, pe atunci ministru al Finanţelor, preşedintele Cehoslovaciei, Thomas Masarik, entuziasmat de ,,Proiectul economic al Europei de Est pregătit de Mircea Vulcănescu, elogia ,,competenţa acestui tânăr autor, remarcabil specialist, economist şi filosof”… ,,Vă mărturisesc marea mea mulţumire, continua preşedintele cehoslovac, de a avea la Consiliul de organizare… pe acest prinţ al Spiritului a cărui clarviziune şi subtilitate nu sunt egalate decât de marea lui inimă şi frumosul şi nobilul lui caracter”. Mai mult +
• „De-ar fi vorbit despre finanţe sau despre teologie, din el izvorau o putere şi o lumină pe care nu-mi este dat să le pot defini. Nu vreau să fac din tatăl dumitale un sfânt, dar era, într-un fel. Gândeşte-te că el, înconjurat de autori, nu a năzuit niciodată să fie unul, că voinţa de a avea un nume îi părea de neconceput, că în nici o clipă nu a fost ademenit de glorie, această ispită a omului căzut şi care roade pe toţi muritorii, afară de câţiva izolaţi care au regăsit nevinovăţia la extremităţile spiritului. Nu cred că va fi fost vreodată nici măcar de departe atins de ideea nesănătoasă de a fi un „neînţeles". Nu râvnea la nimeni şi nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseşi de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie – era. Într-o zi când, într-un acces de furie împotriva a ceea ce numeam eu pe atunci „neantul nostru natal", îi spuneam că noi nu fusesem în stare să dăm lumii nici măcar un sfânt, îmi răspunse cu blândeţea lui obişnuită care, de data aceea, lăsa să străbată o oarecare vehemenţă: Ar fi trebuit să vezi pe baba pe care am cunoscut-o într-un sat îndepărtat, ai cărei genunchi lăsaseră urme în pămîntul colibei ei, de atâtea mătănii ce făcuse. Adevărata sfinţenie n-are nevoie să se arate şi să fie recunoscută.” (Emil Cioran despre Mircea Vulcănescu)
• „Nu ştiai ce să admiri mai întâi: nestăvilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solidă, bine articulată, sau inteligenţa lui, generozitatea, umorul sau spontaneitatea cu care-şi trăia credinţa şi iscusinţa cu care şi-o tălmăcea. Nu cred c-am întâlnit alt om înzestrat cu atâtea daruri. Şi nici altul care să-l întreacă în modestie. Am cunoscut, desigur, savanţi, care se încumetă să citească în treizeci de limbi sau stăpânesc în de-amănuntul istoria unei ţări sau a unui continent sau au patruns toate tainele fizicii şi matematicilor sau înţeleg nenumărate sisteme filozofice. Dar mintea lui Mircea Vulcănescu era altfel alcătuita. După ce-l cunoşteai mai bine, înţelegeai că dacă ar fi trebuit, ar fi putut şi el învăţa treizeci de limbi sau istoria unui continent sau matematicile superioare. Îl interesa tot. Mai mult: înţelegea – şi-ţi explica – de ce-l interesează cutare sau cutare disciplină, un anumit autor sau o anumită operă.” (Mircea Eliade, fragment din „Trepte pentru Mircea Vulcănescu”, 1967 )
• „Un neam nu e niciodată o realitate închisă, sfârşită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci şi o realitate etică; destinul unui neam nu e dat odată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins şi sunt şi neamuri care şi-au trădat destinul. Pentru fiecare din cei care avem temeiuri să ne simţim români, neamul se-nfăţişează ca o chemare”. (Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei) Mai puțin - Autori Legături utile |
Acasă
