Nicolae Steinhardt

Cel care a reuşit să descopere fericirea în lagăr

Data și locul nașterii

29 Iulie 1912, Pantelimon, Ilfov

Data și locul morții

30 Martie 1989, Baia Mare

Educație

• 1919-1929 – Urmează cursurile şcolii primare şi ale liceului Spiru Haret
• Studiază Facultatea de Drept şi Litere din Bucureşti, obţinând licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934.
• 1936 – Susţine la Bucureşti doctoratul în Drept Constituţional, cu lucrarea „Principiile clasice şi noile tendinţe ale Dreptului Constituţional. Critica operei lui Léon Duguit” .
• Continuă studiile, la Paris şi în Anglia (conform autobiografiei sale), până la începerea celui de-al doilea Război Mondial.

Activitate

• După 1929 frecventează cenaclul literar „Sburătorul" (condus de Eugen Lovinescu).
• 1937-1939 – călătoreşte în Elveţia, în Franţa şi în Anglia
• 1939 – revine în ţară şi începe să lucreze ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale”
• 1940 – Este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) de la „Revista Fundaţiilor Regale” (în cadrul acţiunii de „purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu-Sima)
• 1944 – Revine la „Revista Fundaţiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică şi critică, dar este din nou înlăturat în 1947, în urma unui denunţ
• 1947 – Este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor
• 1948-1959 – suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice
• La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării
• Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat la 12 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”
• La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, Nicolae Steinhardt este botezat de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, întru religia ortodoxă
• Este supus rigorilor detenţiei din închisorile comuniste până în august 1964
• După 1964, la insistenţele prietenilor săi Constantin Noica şi Alexandru Paleologu, reintră în viaţa literară prin traduceri, eseuri, cronici publicate în „Secolul 20”, „Viaţa Românească”
• 1978 – Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian
• La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare
• În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru Bucureşti, suferă un infarct şi este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

Mai mult +

Activitatea literară
• Antisthius, „În genul... tinerilor”, Editura Cultura Poporului, Bucureşti, 1934.
• N. Steinhardt, „Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit” (teză de doctorat la Universitatea Bucureşti, 1936).
• N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), „Essai sur la conception catholique du Judaisme” , 1935.
• N. Steinhardt (în colaborare cu Emanuel Neuman), „Illusion et réalités juives”, 1937.
• N. Steinhardt, „Incertitudini literare” , Editura Dacia, Colecţia Discobolul, Cluj-Napoca, 1980.
• N. Steinhardt, „Critică la persoana întâi” , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
• N. Steinhardt, „Escale în timp şi spaţiu” , Editura Cartea românească, 1987.
• N. Steinhardt, „Prin alţii spre sine. Eseuri vechi şi noi” , Editura Eminescu, "Biblioteca Eminescu", Bucureşti, 1988.
• N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii” , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (reeditat de mai multe ori).
• Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992.
• N. Steinhardt, „Cartea împărtăşirii” , Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995.
• N. Steinhardt, „Călătoria unui fiu risipitor”, Editura Adonai, 1995.
• N. Steinhardt, „Ispita lecturii” , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
• N. Steinhardt, „Drumul către isihie” , Editura Dacia, (ediţia I în 1999).
• N. Steinhardt, „Dumnezeu în care spui că nu crezi...” (Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983), Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
• N. Steinhardt, „Monologul polifonic - ediţia întâi”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
• N. Steinhardt, „Eseu romanţat asupra neizbânzii”, Editura Timpul, Iaşi, 2003.
• N. Steinhardt, Între lumi - „Convorbiri cu Nicolae Băciuţ” , Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 1994.
• N. Steinhardt, „Între lumi” , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001 (reeditare).

Mai puțin -

Povești care ne merg la suflet

• „Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală.” (Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”)
• „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite.” (Nicolae Steinhardt)
• „De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.” (Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”)
• „Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.” (Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”)
• „Vii sunt numai cei care-şi prefac ideile în fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existenţial conceptele şi visările planului ideativ.” (Nicolae Steinhardt)
• „Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.” (Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”)
• „Morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.” (Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”)
• „Trebuie să avem mintea aspră şi inima blândă.” (Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”)
• „Vrem să fim iertaţi dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.” (Nicolae Steinhardt – „Dăruind vei dobândi”)
• „Adevărul ne face liberi.” (Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”)
• „15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.
Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.
Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (...)
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.” (Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii” paginile 167-169)
• Alexandru Paleologu scria: „În 1972 mi-a adus manuscrisul «Jurnalului fericirii». Până atunci, îl admiram foarte mult pe Nicu şi pentru ce scria, şi pentru ce spunea, şi pentru disciplina lui mentală. Dar cartea aceea, când am citit-o, într-o noapte şi în ziua următoare, mi-a tăiat răsuflarea. L-am chemat şi i-am spus: «Măi, Nicule, toată lumea ne ştie că ne batem pe burtă, că-mi permit să te bat pe burtă, că-ţi vorbesc ca unui egal, uneori te şi admonestez sau chiar te iau în râs. Rămânem aşa, că aşa ne ştie lumea. Dar, în realitate, aferim! Eşti la ora actuală, probabil, dintre toţi scriitorii români trăitori, cel mai mare.»"
• Nicolae Manolescu, critic şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR) spunea despre Steinhardt că este un „foarte bun orator, un om absolut extraordinar, cu o curiozitate şi cu o deschidere de minte cum au fost puţini în ţara asta şi cum sunt tot mai puţini”. S-a întâlnit cu acesta la o conferinţă de la Conservator (după anii de puşcărie). Se conferenţia despre Paul Klee, Anton Weber şi Ion Barbu – despre ultimul vorbind chiar domnul Manolescu. „La urmă mi-a spus: «Eu am stat degeaba în închisoare din moment ce în România se vorbeşte liber despre trei artişti novatori, de vârf; înseamnă că în România este foarte bine», a fost impresia pe care a avut-o. Era un entuziast, ăsta a fost primul lui contact cu lumea liberă din România comunistă. Au mai trecut câţiva ani şi s-a lămurit şi cum era şi cu libertatea şi cu comunismul, drept care s-a şi călugărit.”
• „Nicolae Steinhardt esre printre foarte puţinii care avea relaţii de corespondenţă prin Poşta Română cu emigraţia, cu Monica Lovinescu şi cu alţii; le scria, iar ei trimiteau cărţi; „pe unele cărţi puneau câte un mic «X» în colţul din dreapta, aia înseamnă că e pentru mine sau pentru alţii. La el totul era pe faţă, nu se speria foarte tare, mai mult decât să-l mai închidă o dată, ce-ar fi putut să-i facă? Probabil că nu se simţea nici el în pericol”, susţine Nicolae Manolescu.
• Nicolae Manolescu afirma despre „Jurnalul fericirii” că „Este una dintre cele mai extraordinar de emoţionante cărţi, mie nu-mi plac cărţile sentimentale şi emoţionante în general, dar asta este o carte care îţi provoacă această reacţie pentru că este cartea unui om de o asemenea curăţenie şi onestitate. Un om care era în stare să sacrifice pe el pentru alţii, ceea ce nu foarte mulţi făceau; un om care credea în bine şi în puterea binelui; să fii în închisoare, să fii în fortul de la Jilava, cu picioarele în apă şi ameninţat de tuberculoză şi tu să te gândeşti că oamenii sunt buni şi că fericirea este un lucru extraordinar spre care tânjim cu toţii, că nu există ticăloşi pe lumea asta... O fi ştiut el câţiva, dar nu-i venea să creadă probabil că există şi specia asta“.
• „«Pentru mine Steinhardt rămâne în primul rând acest om cu o gândire perfect pozitivă, un om care credea că există fericire, şi că depinde de noi să fim fericiţi şi nu de aparatul, de sistemul odios comunist sau de altă natură. Un om care până la capăt a crezut în aceste valori şi le-a apărat. Nu ştiu altul din generaţia de dinaintea noastră sau chiar din generaţia noastră, care să fi reuşit după atâta vreme să rămână ce a fost. Sigur era şi un ADN acolo, moştenit de la tatăl lui». Când Securitatea i-a propus lui Steinhardt să depună mărturie împotriva lui Noica, i-a dat trei zile de gândire. Însă tatăl său, Oscar «ovreiul de peste 82 de ani», cum îl numeşte fiul, îi spune: «Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii martor al acuzării». «O vorbă care rămâne memorabilă şi pe care va trebui să o repetăm de foarte multe ori gândindu-ne la toţi cei care au fost puşi în situaţia de a alege între două lucruri de felul acesta», încheie domnul Manolescu.” (Ziarul Lumina, Duminică 29 martie 2009)

Autori

  • Stângaciu Ramona-Daniela

Bibliografie

  • Steinhardt Nicolae, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006
  • Steinhardt Nicolae, Jurnalul Fericirii, Editura Polirom, 2008

Legături utile

Nicolae Steinhardt despre slugărnicie

Emisiunea „De la + la infinit. NICOLAE STEINHARDT – Calea eliberarii”

Biserica azi – Fericirea lui Nicolae Steinhardt

TVR Cultural: „Infernul unui om fericit”