Publicaţii
• 1957 – Debutează cu trei poezii în revista „Tribuna”. Colaborează la „Gazeta literară”
• 1960 – Debut editorial, cu volumul de poezii „Sensul iubirii”, în colecţia „Luceafărul” a editurii E.S.P.L.A., volum primit foarte bine de critica vremii
• 1964 – Apare volumul de poezii „O viziune a sentimentelor”. Primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pentru acest volum
• 1965 – Volumul de poezii „Dreptul la timp”
• 1966 – Volumul de poezii „11 Elegii”
• 1967 – Volumele de poezii „Roşu vertical” şi „Oul şi sfera” şi prima sa antologie, „Alfa”
• 1968 – Volumul de poezii „Laus Ptolemaei”
• 1969 – Volumul de poezii „Necuvintele” pentru care primeşte, din nou, premiul Uniunii Scriitorilor. Publică, de asemenea, volumul „Un pământ numit România”
• 1970 – Volumul de poezii „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie, numită „Poezii”
• 1971 – Apar în Iugoslavia volumul de poezii „Belgradul în cinci prieteni”, într-o ediţie bilingvă şi volumul „Necuvintele” tradus în limba sârbă
• 1972 – Publică volumele de poezii „Belgradul în cinci prieteni” şi „Măreţia frigului” şi volumul de eseuri „Cartea de recitire” pentru care primeşte a treia oară premiul Uniunii Scriitorilor
• 1973 – Antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”
• 1975 – Antologia „Starea poeziei”
• 1978 – Volumul de poezii „Epica Magna”
• 1979 – Volumul de poezii „Opere imperfecte”; editura Narodna Kultura din Bulgaria îi publică, în traducerea lui Ognean Stamboliev, volumul „Bazorelief cu îndrăgostiţi”
• 1980 – Volumul de poezii „Carte de citire, carte de iubire”
• 1982 – Volumul de poezii „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”
• 1982 – Volumul de eseuri „Respirări”
• 1983 – Volumul de poezii „Strigarea numelui”.
Premii obţinute
• 1964 – Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „O viziune a sentimentelor”
• 1969 – Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Necuvintele”
• 1972 – Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”
• 1975 – Premiul „Gottfried von Herder” din partea Universităţii din Viena
• 1975 – Premiul Uniunii scriitorilor pentru antologia „Starea poeziei” (selecţia autorului)
• 1978 – Premiul „Mihai Eminescu" al Academiei Române pentru volumul „Epica Magna”
• 1981 – Medalia „Meritul Cultural” clasa a II-a din partea P.C.R.
• 1982 – Marele Premiu „Cununa de aur” al Festivalului Internaţional „Serile poetice de la Struga” (R.S. Macedonia, R.S.F. Iugoslavia). Se pare că acesta era, pe atunci, cel mai mare festival de poezie din lume.

Pianul
• „Aveam un pian. Şi lui îi plăcea atât de mult pianul că atunci când venea de la şcoală îşi azvârlea şapca şi începea să zdrăngănească până îmi spărgea urechile. Cânta mai ales cântece la modă (...) dar cel mai mult şi mai mult îndrăgea bucăţi ca «Zambezi» şi «Chatanooga chu-chu!» Adeseori la noi se făceau «ceaiuri» şi el cânta la pian cu Emil, un prieten, cânta la patru mâini.” (Tatiana Stănescu, mama poetului)
Repetent la scriere
• „Stănescu Hristea Nichita urmează cu rezultate excelente şcoala primară. Pentru poet scrierea, învăţarea alfabetului şi numirea prin litere a sunetelor sunt prima ruptură a eului cugetător şi raţional din fericita identitate cu lucrurile. Această treaptă a gândirii asupra cuvântului o va numi despărţirea insului de propria vorbire. (...) Şocul real al scrisului, combinat cu frecventele schimbări de şcoli şi cu o târzie jenă de conformismul premiantului din clasele elementare vor fi preschimbate ulterior de poet în legenda repetenţiei sale din ciclul primar. (...) Cu trecerea în clasele mai mari va învăţa remarcabil numai la ceea ce-i va face plăcere, iar situaţia şcolară va reflecta fronda şi gesturile de independenţă ale elevului Stănescu.” (Alexandru Condeescu, „Secvenţial biografic”)
• „S-a vrut năzdrăvan mai mult decât a fost, şi s-a arătat mai năzdrăvan decât s-a vrut. Într-atâta încât s-a autodeclarat repetent în clasa I primară, speriat mortal de vocalele o-i, oi şi de obiectualizare, adică de transformarea cuvântului în obiect, drept care începuse să i se pară că scotea pe gură animale, îngeri şi alte făpturi. În realitate, Nichita n-a rămas repetent niciodată; mărturie stă matricula lui de la Şcoala nr. 5, care arată că a trecut din clasă în clasă, în fiecare an, printre primii, fiind fotografiat de părinţi cu cunună pe creştet.” (Ioan Grigorescu, „Alergând după curcubee”)
Pâinea sufletului
• Refugiat în satul Drajna, în timpul războiului, Nini, cum i se spunea acasă, a fost fascinat de Chebale, un ţăran brutar care spunea că făcuse pâine şi pentru Nicolae Iorga, pâine sigilată cu o «ştampilă romană», cum îi plăcea istoricului. Vărul şi prietenul din copilărie al lui Nichita, Ioan Grigorescu, l-a reîntâlnit mai târziu pe Chebale, care îmbătrânise şi nu mai făcea pâine. „M-a întrebat de năpârstoc. I-am spus ca a ajuns poet. Mare poet. «Ei, ce să facă – mi-a zis – face şi el ce poate... Tot un fel de brutar, coace pâinea sufletelor...» Când i-am spus lui Nichita despre „pâinea sufletului” mi-a răspuns: «Ăla era adevărat poet! Dacă eram deştepţi, păstram o pâine de aia, sigilată, s-o punem la muzeu! Dar uite-aşa trecem prin viaţă şi habar n-avem de momentele importante, care ne fac din animale, oameni!».” (Ioan Grigorescu, „Alergând după curcubee”)
Primele lecturi
• „Unchiul Nicolae Popişteru a fost cel care a trezit în noi dragostea de literatură, de muzică şi de poezie. Într-ale muzicii şi ale poeziei, unchiul Nicu era un adevărat tiran. (...) Avea un adevărat cult al limbii române, nu accepta mutilările, mahalagismele, abuzul de neologisme. Pentru un «mişto», «sanchi» sau «zexe» riscai o palmă care nu ustura atât cât morala însoţitoare. (...) Avea o bibliotecă din care ştia să ne servească gradat, dar fără parcimonie: mitologii, crestomaţii, literatură clasică, poezie, foarte multă poezie şi numeroase cărţi de călătorii. Erau acolo cărţile lui Jules Verne şi «Basmele românilor» de Ispirescu – cel mai de seamă poliglot al limbii române, cum avea să-l numească Nichita mai târziu. Erau «Iliada», «Odiseea», cărţile lui Platon şi ale lui Voltaire. Din biblioteca aceea Nichita a aflat că era frate cu Enghidu şi cu Ptolemeu. La doisprezece ani ştia capitole întegi din «Odiseea», pe care uneori le completa cu adăugiri personale, fiind gata să jure că aşa ar fi vrut să spună Homer.” (Ioan Grigorescu, „Alergând după curcubee”)
Pe drumul spre Politehnică
• Plecat la Bucureşti să susţină examenul de admitere la Politehnică, Nichita se întoarce triumfător cu vestea că a reuşit la ... română. „Când am auzit, să cădem joc – îşi aminteau bătrânii. Proteste, discuţii, parlamentări spre a-l convinge pe recalcitrant să-şi aleagă o meserie realistă sunt zadarnice. Decât un inginer prost mai bine un profesor bun, răspundea el invariabil.”
Ucenicia la clasici
• „Curios să cunoască modelul parodiilor topârceniene, îl citise deja pe Arghezi şi, sub şocul ameţitorului talent lingvistic al autorului «Cuvintelor potrivite», îşi desăvârşeşte ani la rând studiul treptei «morfologice» a poeziei. La început e arghezian şi în tematica poemelor, apoi eliberâdu-se de tirania modelului, va păstra până la debut doar fascinaţia vocabularului fabulos al celui pe care îl va considera «etalonul de aur» al poeziei româneşti. («Pe aici se trece, aici se dă examenul, de aici se pleacă mai departe»). Îl va citi pe Ion Barbu, cu care se va iniţia în treapta «sintactică» a modului intelectual al lirei, în vreme ce cunoaşterea lui Blaga, înţelegerea lui Bacovia – poetul cel mai aproape inimii sale, aprofundarea lui Eminescu – geniul său tutelar, îi vor sugera existenţa inefabilei «poezii metalingvistice» («care nu mai foloseşte niciunul dintre mijloacele poeziei») având drept sursă inspiraţia, suflată la urechea poetului, rând pe rând, de către Apollo sau de către Dionisos.” (Alexandru Condeescu, „Secvenţial biografic”)
Întâlniri miraculoase
• „Anul 1956 cuprinde câteva evenimente ce-l vor marca decisiv pe viitorul poet: în amfiteatrul Odobescu îl întâlneşte pe Labiş şi-l ascultă recitând Moartea căprioarei cu sfâşietorul sentiment că el era de neatins (...). Este anul când, prin moartea absurdă a liderului ei de atunci, o întreagă generaţie s-a maturizat într-o singură noapte, pierzându-şi inocenţa jocului cu propriul destin. Hotărâtoare pentru gândirea poetică a lui Nichita Stănescu a fost însă îndelungata vizită la un pictor. E drept că acesta se numea Ţuculescu, era medic şi cercetător ştiinţific de mare valoare, iar pe lângă uriaşa valoare a viziunii sale plastice moderne avea păreri profund originale despre lirica pură a unor Mallarmé şi Valéry. Este prima întâlnire şi cea mai importantă pentru poet cu universul artei abstracte, direcţie în care va evolua ulterior şi poezia sa.” (Alexandru Condeescu, „Secvenţial biografic”)
Profesorul Nicolae Simache
• Nichita recunoaşte că n-a fost niciodată un elev strălucit, dar „îi plăcea istoria prin talentul pedagogic al extraordinarulu profesor Nicolae Simache, cunoscut istoric al oraşului, întemeietorul originalului Muzeu al ceasurilor – unic în ţară.” (Alexandru Condeescu, Secvenţial biografic)
• „În şcoală n-a fost «elevul care promite». Doar profesorul de istorie, Nicolae Simache, l-a intuit. I-a spus odată că poartă povara unui mare talent pe care va trebui să-l ducă pe culmi. Nichita s-a înroşit ca para focului şi, când a ieşit de la profesor, a comentat: «ce l-o fi apucat să spună asta? De ce să-mi complice astfel viaţa mea trecătoare şi umblătoare?».” (Ioan Grigorescu, „Alergând după curcubee”)
„O, eram un om frumos, şi subţire, foarte palid!”
• „Băiatul înalt, îngrijit îmbrăcat, cu nimbul auriu al părului bogat, zâmbetul plăcut şi mucalit, vocea plină de tandreţe şi ironie, pielea albă, chipul deschis şi senin, aureolat parcă de bunătatea şi puritatea interioară ca un sfânt din miniaturile medievale cu fondul de aur (...) scrie însă poezii de o savoare lexicală mult mai pământeană; Argoticele sale fac senzaţie şi vor fi gustate până la sfârşitul facultăţii de către toţi noii săi prieteni literari, colegi sau profesori. În mijlocul versificaţiei emfatice şi găunoase a epocii, poemele acestea profund neserioase, ştrengăreşti şi echivoce, aduc un imbatabil suflu de libertate voioasă. Sunt parodii şi fraze vesele în acelaşi stil carnavalesc care odinioară opunea umorul neîngrădit al poeziei licenţioase a goliarzilor şi vaganzilor, gravităţii culturii oficiale şi solemnităţii liricii curteneşti. (Alexandru Condeescu, „Secvenţial biografic”)
• Volumul „Argotice – cântece la drumul mare”, conţinând aceste poezii „băşcălioase, fără mamă, fără tată”, cum le numea Nichita, a fost publicat mai târziu, în 1992, poetul fiind adesea asociat, în această etapă a creaţiei sale, cu François Villon, poetul goliard al hoţilor şi al vagabonzilor, cunoscut mai ales pentru refrenul „Unde sunt zăpezile de odinioară?” din „Balada doamnelor de altădată”
Aprecieri critice nefavorabile la debutul editorial
• „Niciodată tatăl meu n-a suportat cu linişte ideea că sunt poet. (...) Om vital şi predestinat muncii, el a înţeles că lăutarul trebuia plătit, iar când eşti rupt de muncă şi înfometat de muzică, îi lipeşti suta cu scuipat pe frunte. L-am întristat aducându-i prima mea carte tipărită şi m-am întristat la rându-mi, neştiind de ce mândrul meu tată nu este bucuros de o carte tipărită de fi-su.” (Nichita Stănescu)
Nominalizat la premiul Nobel
• Datorită promovării făcute în Suedia de către prietena sa, scriitoarea Gabriela Melinescu, şi de către poeţii sârbi, printre care cel mai fervent susţinător a fost Adam Pusloji, Nichita Stănescu a fost nominalizat la premiul Nobel pentru literatură în anul 1979.
Ultimul cuvânt
• „Doctorul de gardă de la Spitalul de urgenţă, unde Nichita fusese adus în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, doctorul acela care s-a luptat cât i-a stat în puteri cu moartea din poet, i-a strigat: Respiră, respiră adânc! Şi Nichita i-a răspuns: Res-pir... şi a murit.” (Ioan Grigorescu, „Alergând după curcubee”)
Citate
• „ Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte.”
• „Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare.”
• „Un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un poet poate fi mai bun decât sine însuşi sau mai slab decât sine însuşi.”
• „A avea un prieten e mai vital decât a avea un înger.”
• „Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.”
• „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”
• „Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme, ca să aveţi la ce visa...”
• „A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă.”
• „Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.”
Aprecieri critice
• „Există un amestec ciudat de forţe în fiinţa lui Nichita Stănescu: un respect aproape religios pentru poezie şi o supunere aproape cinică faţă de real. [...] Nichita Stănescu reprezintă un mod specific de a fi poet în lumea noastră. E greu să-i afli un model în literatura anterioară.”– Eugen Simion
• „Noutatea poeziei lui Nichita Stanescu era evidentă de la întâiul volum, chiar dacă numai în latura superficialâ. Modul de a vorbi despre sine şi despre lume era, înainte de toate, şocant. Cu ce să asemeni anatomiile lirice ale poetului care lua inocent cunoştinţă de trupul lui? Gleznele înfloreau, braţele ţâşneau ca nişte şerpi, din umeri ieşeau pantere şi lei, în tâmple se înfigeau vise, scheletul lumina, mâinile dădeau la o parte razele lunii, inelarul se lovea clinchetind de degetul mijlociu. Dar starea de imponderabilitate a lucrurilor: saltul, dansul, plutirea, zborul? Poezia închipuia o lume reală fără gravitaţie, imaterială, diafană, în care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca nişte misterioase fluide; şi totodată o lume a stărilor de suflet substanţială, densă, în care sentimentele se ating, se lovesc şi se rănesc.” Nicolae Manolescu