• 1927 – ataşat de presă la legaţia României la Praga, în Cehia;
• 1928 – transferat ca ataşat de presă la legaţia României din Berna, în Elveţia, împlinindu-se, astfel, visul pe care îl făurise în timpul studenţiei, împreună cu – pe atunci – viitoarea sa soţie; la Geneva îl întâlneşte pe Nicolae Titulescu; în acelaşi an, vizitează Franţa;
• 1929 – vizitează Italia; în acelaşi an are loc premiera piesei „Meşterul Manole” în traducere germană, la Berna, dar şi premiera românească, la Naţionalul din Bucureşti, în regia lui Soare Z. Soare;
• 1930 – premiera clujeană a piesei „Cruciada copiilor”; în colaborare cu Hermann Hauswirth, finalizează traducerea în germană a unei „Antologii de poezie populară românească”; organizează, de asemenea, un turneu cu un impresionant recital de lirică românească, în traducere germană, în Berna, Viena şi Berlin;
• 1931 – premiera bucureşteană a piesei „Cruciada copiilor” în regia lui Soare Z. Soare;
• 1932 – transferat la legaţia României din Viena;
• 1935 – premiera bucureşteană a dramei „Avram Iancu”;
• 1936 – la propunerea lui Sextil Puşcariu, este ales membru activ al secţiunii literare a Academiei române; până în 1938, este subsecretar de stat la Ministerul de externe;
• 1937 – transferat, din nou, la Berna; la 5 iunie rosteşte discursul de recepţie „Elogiul satului românesc”, la intrarea în Academia română;
• 1938-1939 – trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia
• 1939 – devine profesor de filosofie a culturii la Universitatea din Cluj;
• 1940 – în urma Dictatului de la Viena, prin care o parte a Transilvaniei este pierdută, se refugiază la Sibiu, acolo unde se va muta şi Universitatea de la Cluj; împreună cu studenţii de la Facultatea de litere şi filosofie, editează revista „Curţile dorului”;
• 1943 – întemeiază revista de filosofie „Saeculum” care apare până în 1944;
• 1944-1945 – frecventează şedinţele Cercului literar de la Sibiu, alături de Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, I. D. Sârbu, N. Balotă şi alţii;
• 1948 – este îndepărtat de la catedră din cauză că refuză să conducă nou înfiinţatul Partid Naţional Popular;
• 1949 – Academia română îi încredinţează redactarea a două capitole din Istoria filsofiei româneşti;
• 1951 – bibliotecar şef la biblioteca Academiei române, filiala Cluj;
• 1954 – director adjunct al bibliotecii Academiei
Publicaţii
• 1914 – în numărul din 25 martie al ziarului „Românul” din Arad publică prima încercare filosofică: „Refelxii asupra intuiţiei lui Bergson”, semnată cu pseudonimul Ion Albu
• 1915 – în şase numere consecutive (23 – 29 iunie) din „Gazeta Transilvaniei”, se publică dizertaţia „Câteva cuvinte despre Henri Bergson” pe care o susţinuse cu un an în urmă în cadrul Societăţii de lectură „Andrei Şaguna” a studenţilor teologi
• 1915 – în februarie apare în „Convorbiri literare”, la Bucureşti, studiul „Intelectualismul în filosofie”, „întâia mea manifestare literară bucureşteană”, studiu care trece cu greu dincolo de graniţa Imperiului austro-ungar, datorită verişoarei şi prietenei sale Victoria Bena (Vichi)
• 1919 – debutează cu volumul „Poemele luminii”, despre care Nicolae Iorga spune, într-o scrisoare deschisă publicată în „Neamul românesc”: „Sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate, în versuri care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi.” („Rânduri pentru un tânăr”, Nicolae Iorga); Volumul este publicat întâi la Sibiu, şi, în acelaşi an, reeditat la editura „Cartea românească” din Bucureşti
• 1920 – tot la Bucureşti se publică volumul de aforisme „Pietre pentru templul meu”
• 1921 – volumul de poezii „Paşii profetului” şi prima dramă, „Zamolxe”, pentru care primeşte premiul pentru cea mai bună operă literară apărută în Transilvania, din partea Universităţii Dacia Superioară
• 1923 – piesa de teatru „Tulburarea apelor”
• 1924 – volumul de versuri „În marea trecere”
• 1925 – piesele de teatru „Daria”, „Fapta”, „Învierea”
• 1927 – piesa de teatru „Meşterul Manole”;
• 1929 – volumul de versuri „Lauda somnului”
• 1930 – piesa de teatru „Cruciada copiilor”; în acelaşi an, publică eseul „Daimonion”
• 1931 – prima parte a „Trilogiei cunoaşterii”, cu titlul „Eonul dogmatic”
• 1933 – volumul „Cunoaşterea luciferică” , al doilea din „Trilogia cunoaşterii” şi volumul de poezii „La cumpăna apelor”
• 1936 – prima parte, „Orizont şi stil”, din „Trilogia culturii”, iar în decembrie, şi partea a doua, „Spaţiul mioritic”
• 1937 – ultima parte din „Trilogia culturii”, cu titlul „Geneza metaforei şi sensul culturii”
• 1938 – volumul de versuri „La curţile dorului”
• 1939 – primul volum din „Trilogia valorilor”, cu titlul „Artă şi valoare”
• 1940 - „Diferenţialele divine”, întâia secţiune a „Trilogiei cosmologice”
• 1943 – volumul de poezii „Nebănuitele trepte”
• 1960 – volumul de poezii „Mirabila sămânţă”

Premii
• 1921 – primeşte premiul Adamachi al Academiei pentru volumele „Poemele luminii” şi „Pietre pentru templul meu”;
• 1930 – Societatea Scriitorilor Români îi acordă Premiul pentru poezie „Socec” pentru volumul „Lauda somnului”; din juriu fac parte Eugen Lovinescu şi Perpessiciuss;
• 1935 – premiul „C. Hamgiu” al Academiei române pentru activitatea poetică şi dramatică din ultimii ani;
• 1956 – la sugestia lui Mircea Eliade şi a Resei de Conte, Lucian Blaga este propus pentru premiul Nobel pentru Literatură. Academia suedeză l-a inclus printre candidaţi, dar guvernul comunist din România a cerut să fie şters de pe listă, de vreme ce volumele lui de poezii din perioada interbelică erau interzise în ţară.

În spiritul lui Schiller
„... puteam să-mi însuşesc câte ceva din acest spirit, căci la aceeaşi gazdă locuiau şi alţi băieţi, mai înaintaţi. Se învăţau pe dinafară baladele lui Schiller şi aveam prilejul să le aud declamate cu patos tineresc, acasă, prin parc, pe coridoare şi pretutindeni pe unde ne învârteam.” (Lucian Blaga, „Hronicul şi cântecul vârstelor”) În plus, îi va rămâne în memorie imaginea tatălui, care citea Kant, Schopenhauer, Goethe şi Schiller.
Cel mai mult l-a marcat personalitatea profesorului Hans Wolf: „Faţă de mine Dascălul manifesta o simpatie deosebită. Mi-o servea însă în doze omeopatice, încât niciun moment nu m-aş fi încumetat să abuzez sau să fac pe răsfăţatul. Se interesa îndeaproape de dezvoltarea mea. Îmi da ghes să învăţ bine limba germană.” (Lucian Blaga, „Hronicul şi cântecul vârstelor”)
În biblioteca tatălui, vacanţa de vară, 1908
„Într-un ceas de singurătate prinsei a căuta biblioteca Tatii. (...) Am scos din raft un volum, m-am dus în grădină, m-am întins sub un măr pătul. Răsfoind, descoperii un fragment din Faust, în traducere. Sângele îmi suna în urechi, ridicat de simţire. Aceasta a fost lectura decisivă ce a deşteptat în mine, la vârsta de 13 ani, cea mai nesăţioasă patimă a cititului. Scurt timp după aceea, am dat peste studiile filosofice ale lui Vasile Conta. (...) Nu mai eram singur. Mă întâlneam cu cineva. Îmi confruntam gândurile cu ale unor semeni, care gândiseră şi ei la fel cu deosebirea că aceştia erau infinit mai maturi. (...) În biblioteca rămasă de la Tata mă aşteptau operele complete ale lui Goethe, Schiller, Constantin Negruzzi, Alecsandri, Eminescu. În biblioteca satului se înşirau opere de-ale lui Caragiale, Creangă, Odobescu, Sadoveanu, Iorga etc. Nu trebuia decât să aleg şi alegeam aşa că nu mai rămânea rând nezvântat.” (Lucian Blaga, „Hronicul şi cântecul vârstelor”)
Tot atunci are primul contact cu lumea hindusă, ceea ce „constituie o adevărată zguduire sufletească pentru tânărul crescut în atmosfera ortodoxismului creştin” (Mircea Vaida, „Pe urmele lui Lucian Blaga”)
„Erau vreo 15 lucrări de popularizare şi interpretare a filosofiei Vedanta, ce mi le-a întins mâna secretă a unui universal logos.” (Lucian Blaga)
Întâlnire cu Aurel Vlaicu
Într-o după-amiază din septembrie 1911 are prilejul de a-l cunoaşte, la Braşov, pe Aurel Vlaicu.
„A sosit la Braşov un tânăr inventator de prin părţile Orăştiei. Tânărul Aurel Vlaicu, o apariţie oacheşă, zveltă, ţinea în mână un mic aparat cu aripi albe, ca o jucărie. El prinse numaidecât a ne da unele lămuriri cu privire la proiectul miniatural, de aeroplan, ce ni-l arăta. (...) Născocitorul libelulei mecanice ne-a delectat apoi cu o serie de demonstraţii. Maşina zbura şi putea să fie dirijată după plac. (...) Apariţia tânărului inventator ne-a cucerit minţile. Silueta lui zveltă, amintind liniile unei elice, ne-a rămas în suflete. Vreo trei ani lungi, cum sunt ai adolescenţei, am urmărit pas cu pas, cu negrăită încordare, cu încredere şi cu nu ştiu ce temere, ascensiunea ardeleanului, care se transforma, pentru noi, tot mai mult într-un simbol.” (Lucian Blaga, „Hronicul şi cântecul vârstelor”)
Boema Vienei, cu viitoarea sa soţie
În 1916, la Viena, „apropierea de Cornelia Brediceanu se iscă sub semnul miezului auriu de octombrie. Cadrul e cel livresc, al Bibliotecii Universităţii, iar prima conversaţie debutează printr-un subiect patriotic, sfârşind într-o savantă cozerie asupra lui Dostoievski, Tolstoi şi Mereşovski. Dialoguri asupra lui Verlaine, Rimbaud, Francis Jammes, Claudel, Maeterlinck, Ibsen, Strindberg, Knut Hamsun, dejunuri la Maximilian Keller, ceasuri la Künstlerkaffee, un concert audiat împreună – toate acestea fac contextul în care se înfiripă o dragoste ce se va dovedi profundă şi de durată” (Mircea Vaida, „Pe urmele lui Lucian Blaga”)
Participant la Marea Unire, 1 Decembrie 1918
Participant şi martor la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, copleşit de importanţa evenimentului, chiar a doua zi, Blaga îşi relatează impresiile într-o scrisoare adresată Corneliei: „Săvârşitu-s-a unirea. Ieri am fost la Alba-Iulia. Am plecat cu trăsura dimineaţa: era trăsură după trăsură, cât ţinea drumul. Şi ce e mai interesant: de o parte a drumul de ţară mergeau nemţii, care se întorc din România, de cealaltă parte românii noştri în chiote şi tricoloare: deoparte învingătorii bătuţi, de cealaltă bătuţi învingători! În Alba-Iulia mulţime, de n-o puteai cuprinde cu ochii şi steaguri multe, multe...”
Întâlnirea cu Nicolae Iorga
În primăvara lui 1919, aflat la Bucureşti, intră din întâmplare în clădirea Academiei Române, cu speranţa de a-l întâlni pe profesorul Sextil Puşcariu şi ajunge într-o sală unde se adresa răspunsul lui Ion Bianu la discursul de recepţie la intrarea în Academie al lui Ovid Densuşianu. Acolo aude rostindu-se fraza: „Din Transilvania vin Poemele luminii ale lui Lucian Blaga cu avânturi nouă spre înalturi neatinse de poezia românească de până acum.”
Tot acum, prin intermediul lui Sextil Puşcariu, îl cunoaşte pe Nicolae Iorga, care îi declară că are o impresie foarte bună despre poemele sale, remarcând noutatea lor şi maturitatea gândirii autorului. La invitaţia savantului, Blaga îl vizitează la redacţia „Neamului românesc”. „Ilustrul profesor scria la o masă, copleşit de manuscrise şi cărţi. (...) Mă simţeam în faţa unei uzine ce-şi declanşa subdiviziunile autonome... ”
De vorbă cu Nicolae Titulescu
În 1928 Lucian Blaga călătoreşte de la Berna la Geneva, pentru a se întâlni cu Nicolae Titulescu, întâlnire despre care povesteşte în „Hronicul şi cântecul vârstelor”: „Titulescu era încă tot în pat. Înfăţişarea era a unui bolnav, dar verva – a unui spirit răsfăţat de un întreg continent. Nu mi-a îngăduit aproape deloc să vorbesc, ceea ce, dată fiind înclinarea mea invincibilă spre tăcere, mi-a convenit din cale afară. Omul din faţa mea ardea ca o flacără pusă la încercări de adieri invizibile, acesta era aşadar Titulescu! Avea o faţa de asiat fără vârstă, cu unele trăsături de copil, dar cu luciri de nedescris în ochi, unde se aduna toată viaţa. (...) După câteva întrebări şi răspunsuri de rigoare, el a prins să-mi vorbească despre procesul optanţilor. Intra în domeniul său cu acea siguranţă a mişcărilor pe care ţi-o dă o artă secretă... Prin energia şi subtilitatea acestui joc dialectic, prin vioiciunea acestei încrucişări de spade cu un adversar care pentru el era întotdeauna prezent, Titulescu îmi făcea impresia unei fiinţe de alt ordin decât cel uman... Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligenţă ce am întâlnit-o în viaţă. Un fel de întrupare a inteligenţei, înţeleasă ca arhetip.
Portret
„Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici [...] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat...” (Şerban Cioculescu)
Citate
• „La o desăvârşită linişte şi mulţumire sufletească ajunge de obicei numai mediocritatea, care se divinizează pe sine însăşi.”
• „A iubi e primăvară. A cunoaşte-nseamnă iarnă.”
• „Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire - şi totuşi, Te rog: Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.”
• „Oamenii pe care începem să-i cunoaştem mai bine nu-i mai putem judeca, căci faptele şi manifestările lor izolate le apreciem în comparaţie cu celelalte fapte ale lor. Ne pierdem, cu alte cuvinte, faţă de ei punctul de vedere omenesc, şi-i judecăm relativ, în cadrul şi în condiţiile lor proprii.”
• „Datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.”
• „După ce descoperim că viaţa n-are nici un înţeles, nu ne rămâne altceva de făcut decât... să-i dăm un înţeles!”
• „Cei mai mulţi oameni îşi sunt atât de străini, încât ar trebui să vorbească la persoana a treia despre ei înşişi, cam aşa cum vorbesc copiii.”
• „Privesc cum o plantă se-ntinde din întunericul unei pivniţe spre lumină. Fiecare fibră i se îndoaie spre razele de soare. Nu poate trăi fără de lumină, şi totuşi planta nu simte şi nici nu vede lumina. Oare, sufletul nostru nu creşte şi nu se întinde şi el spre-o lumină pe care n-o simţim şi n-o vedem?”
• „O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în paradis.”
Aprecieri critice
• La îndemnul Corneliei Brediceanu, Blaga îi trimite lui Sextil Puşcariu Poemele luminii, nepublicate încă, pentru a-i cere părerea. Acesta îi răspunde Corneliei într-o scrisoare, formulând astfel primele aprecieri critice asupra creaţiei lui Blaga: „Poeziile trimise sunt frumoase şi autorul lor e un talent cu scânteie divină. (...) Mi-au plăcut îndeosebi, în afară de limba frumoasă, imaginile originale şi cu adevărat poetice. Unele dintre ele sunt adevărate comori. (...) Natura ce-o primeşte deşteaptă în acest creer disciplinat de gândire filosofică idei atât de originale, iar dragostea deşteaptă în inima sa capabilă de sentimente pline de pasiune note atât de personale...”
• „Lucian Blaga este poate cel mai original creator de imagini pe care l-a cunoscut literatura română până acum: imagini neaşteptate şi profund poetice. Pentru a reda impresia liniştei, el cel dintâi a auzit zgomotul razelor de lună bătând în geamuri. Imaginea nu este unul din elementele poeziei lui Lucian Blaga, ci pare poezia lui însăşi. Din poezia lui Blaga reiese o bucurie de a trăi, un optimism, nu conceptual, ci pur senzorial; senzaţia proaspătă întreţine mulţumirea vieţii. Găsim deci în poet şi o unitate sufletească şi o oarecare atitudine.” Eugen Lovinescu, „Critica şi literatura IV” în „Sburătorul literar” 11 febr. 1922
• „Poeziile lui Blaga sunt bucăţi de suflet, prinse sincer în fiecare clipă şi redate cu o superioară muzicalitate în versuri care, frânte cum sunt, se mlădie împreună cu mişcările sufleteşti înseşi. Această formă elastică permite a se reda şi cele mai delicate nuanţe ale cugetării şi cele mai fine acte ale simţirii. E şi filosofie înăuntru, o melancolică, dar nu deprimantă filosofie, care leagă împreună toate aspectele dinafară ale naturii şi, înlăuntru, toate mişcările prin care şi noi îi răspundem.” Nicolae Iorga, „Rânduri pentru un tânăr”, în „Neamul românesc”, 1 mai 1919