• La Târgovişte, la dascălul Rafail, împreună cu Vasile Cârlova, a învăţat greaca modernă, apoi „elinică”, în şcoala lui Mitilineu. Având o memorie prodigioasă, putea reproduce scene din Sofocle şi Euripide, îl ştia pe de rost pe Anacreon.
• 1831 la Bucureşti devine elev în clasa de literatură de la şcoala franceză a lui J. A. Vaillant şi leagă o prietenie pe viaţă cu Ion Ghica.
• 1832 – școala lui Vaillant este inclusă în școala Sf. Sava, unde va învăța limba elinică (greaca veche), greaca nouă, franceză, slavonă, istorie universală și noțiuni juridice, toate acestea formându-i în timp o cultură impresionantă, înmagazinată într-o memorie absolut remarcabilă.
Activitate
• 1832 – Ion Heliade-Rădulescu îi publică prima poezie, Miezul nopţii, în „Curierul românesc”; la sfârşitul anului, îi apare primul volum, Eliezer şi Neftali, cuprinzând traducerea poemului în proză cu acest titlu al lui Florian şi câteva poezii originale.
• 1833 – face parte din Societatea Filarmonică, „soţietate literară pentru cultura limbii”, dar având şi un program politic.
• 1838 – îi apare un nou volum, Poezii ale d. Gr. Alecsandrescul
• 1840 – este închis pentru 3 luni, posibil din cauza poemului "Anul 1840"; în arest lucrează la o versiune a tragediei Meropaa lui Voltaire (tipărită în 1847).
• 1842 – împreună cu Ion Ghica vizitează mănăstirile de pe valea Oltului, această călătorie fiind sursa celor mai bune poezii ale lui Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgăşani) şi pentru un Memorial de călătorie, singura sa scriere în proză.
• 1842 – este publicat la Iaşi volumul Poezii, ediţie completă, sub îngrijirea lui Alexandru Donici.
• 1847 – în tipografia lui C. A. Rosetti şi E. Winterhalder apare volumul Suvenire şi impresii, epistole şi fabule.
• 1848 – scapă cu greu de represiunea contrarevoluționară, fiind, alături de Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac şi Dimitrie Bolintineanu, membru al Comitetului de redacţie al ziarului revoluţiei „Poporul suveran”
• 1850 – Barbu D. Ştirbei, fratele lui Gheorghe Bibescu, îl numeşte director la Arhivele Statului.
• 1852-1857 – lucrează în Comisia Documentală, care trebuia să verifice documentele prin care se justificau averile mănăstireşti.
• 1855, publică, în „România literară”, scoasă la Iaşi de Vasile Alecsandri, satira „Răzbunarea şoarecilor sau Moartea lui Sion” şi fabula „Iepurele, ogarul şi copoiul”.
• 1859 – domnitorul Al. I. Cuza îl desemnează director şi apoi ministru ad-interim la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice; scrie poezia „Măriei-sale domnitorului Alexandru Ioan I”, în care saluta dubla alegere a lui Cuza ca domnitor al Moldovei şi Munteniei, susţinând o adevărată campanie în plan literar în favoarea Unirii Principatelor.
Povești care ne merg la suflet
• "Pentru întâia oară un veritabil poet român pătrundea cu fantezia în spaţiul cosmic, îmbrăţişa cu gândul toate regnurile, punând întrebări asupra cauzelor, având fiorul imensităţii şi raţionalităţii universului." George Călinescu
• La 29 mai 1860, se căsătorește, la Focşani cu Raluca Stamatin, fiica unui spătar din Moldova. La doar câteva zile după nuntă, Alexandrescu se îmbolnăvește de o afecțiune ”ce-n minte se-ncuibează și nu mai are leac”, în perioada următoare, realizările sale literare se răresc, iar ultimii 25 de ani de viaţă îi vor fi afectaţi de sănătatea din ce în ce mai şubredă. La şuetele literare ale vremii s-a speculat foarte mult pe subiectul îmbolnăvirii poetului, constituindu-se ipoteza conform căreia în spatele degradării stării sale mintale ar fi stat răzbunarea unei alte femei, trădate de Alexandrescu, Mariţa Berlescu, fata unor boieri cunoscuţi din Bucureşti, care, simţindu-se înşelată în dragoste, i-ar fi trimis poetului, ca dar de nuntă, un borcan de dulceaţă, din rezerva cu care îl alinta deseori pe fostul ei iubit. Se credea că dulceaţa trimisă de fosta iubită ar fi fost otrăvită – cu mătrăgună, conform unor clevetitori – , dar toate aceste speculaţii nu au putut fi confirmate vreodată.
• Grigore Alexandrescu a trecut la Domnul, la 25/26 noiembrie 1885, în casa fiicei sale. A fost condus la groapă într-un dric sărăcăcios, fiind însoțit pe ultimul drum de doar câțiva prieteni. Bunul său prieten, Ion Ghica, aflat în cortegiul funerar, deplângea nerecunoştinţa oamenilor şi făcea o comparaţie cinică între înmormântarea sărăcăcioasă a marelui poet şi cea plină de fast a unui boier de seamă, fost ministru, care se petrecea în aceeaşi zi. La moartea lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri scria, de la Paris: ”Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult, căci el era mort de mulți ani, cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privința lui și uitarea în care căzuse numele lui, odinioară strălucit”…
Acasă
