• Din cauză că s-a născut în secolul în care cetăţenii de etnie romă erau vânduţi drept sclavi boierilor, Barbu Lăutarul nu a avut parte de o educaţie aleasă. A moştenit talentul de la tatăl său şi a învăţat atât de la acesta cât şi de la taraful părintelui său să cânte la nai, cobză şi din voce. De asemenea, nu ştia să citească notele muzicale, cântând după ureche, nu după partitură.
Activitate
• 1800-1804: Şi-a alcătuit un taraf propiu şi a pornit să colinde târgul Iaşilor.
• În jurul anului 1804: Îşi asigură starostia.
• Câţiva ani mai târziu: Se căsătoreşte şi are împreună cu soţia sa mulţi copii dintre care doar trei dintre ei îi duc meseria mai departe şi anume: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul şi Vasile Scripcariul.
• 1812-1815: Îşi definitivează situaţia familială şi materială, se introduce în cercurile artistice ieşene, bucurându-se de un prestigiu suficient de ridicat pentru a-şi asigura o existenţă favorabilă.
• 1839: În ziua de 19 decembrie lăutarul a renunţat la funcţia de staroste.
• 1842: Barbu Lăutarul a candidat din nou şi şi-a reluat funcţia de staroste.
• 1843: Marelui lăutar îi este luat dreptul de a mai conduce scripcarii ieşenii.
• 1845: în data de 6 iulie se răscumpără din robie.
• În iarna anului 1847: Se întâlneşte cu Franz Liszt.
Povești care ne merg la suflet
• Vasile Alecsandri l-a facut nemuritor prin canţoneta „Barbu Lăutarul”.
• Săptămânalul francez „La Vie parisienne” relatează în 1874 că atunci când compozitorul Franz Liszt a vizitat Moldova, Barbu Lăutarul a reuşit să-i stârnească admiraţia reproducând notă cu notă o improvizaţie de-a marelui artist la o prima audiţie. Mai mult, se spune că după ce l-a ascultat pe lăutar interpetând nişte „cântece de beţie”, compozitorul a creat „Rapsodia română pentru pian”.
• „Când cânta lăutarul ţigan Barbu sau Angheluţă, apoi tot ţi se învârtesc altfel picioarele! Trei sau patru cântă din vioară, trei sau patru trag cu o pană pe strunele cobzei, alţii suflă cu o adevărată furie din nai şi totul împreună alcătuieşte o armonie aşa deosebită şi iritabilă, încât tânărul trebuie să joace cu voie fără de voie, bărbatul aşezat ridică picioarele în tact şi-şi aduce aminte de tinereţe. Şi bătrânul mişcă cel puţin din degetele de la picioare şi se uită zâmbind la tineretul cel zburdalnic. Şi unde pui, că ţiganii aceştia n-au o idee despre note – cântă totul după auz!” Wilhelm de Kotzebue (scriitor şi diplomat german).
Autori
Ciobanu Ioana Andra
Bibliografie
Călinescu, G., Istoria literaturii române, Tipografia „SEMNE ‘94”, Bucureşti
Acasă
