A scris dramaturgie dar şi eseuri:
• Dramatugie: Cântăreaţa cheală (1950), Lecţia (1951), Scaunele (1952), Victimele datoriei (1953), Amadeu (1954), Jacques sau supunerea (1955), Ucigaş fără simbrie (1957), Rinocerii (1959), Regele moare (1962), Pietonul văzduhului (1963), Setea şi foamea (1966), Delir în doi (1967), Jocul de-a măcelul (1970), Macbett (1972), Ce formidabilă harababură (1973), Omul cu valize (1975), Călătorie în lumea morţilor (1980).
• Eseuri, proză literară: La Photo du Colonel (1962), Note despre teatrul de avangardă (1962), Note şi contranote (1966), Jurnal în fărâme (1967), Prezent trecut, trecut prezent (1968), Descoperiri (1969), Solitarul (1973), Situaţii şi perspective (1980).

Motivaţii
Fiind întrebat de motivaţiile care l-au determinat să scrie Eugen Ionescu răspunde: “Eu, care sunt sincer, trebuie să mărturisesc, cu mâna pe conştiinţă, următoarele lucruri: întâi, literatura a fost marea mea pasiune; literaţii, marii mei idoli. Neputinţa de a le semăna mi s-a părut definitivă în ziua când, fiind elev, în clasa a IV-a de liceu, profesorul Olmazu mi-a spus că n-am „talent” şi mai ales, când dl Perpessicius (nu-şi aduce aminte) a scris la Poşta redacţiei a Universului literar că nu-mi primeşte poeziile. Dl Perpessicius, de altfel, mi-a dat titlul cărţii mele, care, cum se ştie, a fost magnetul înjurăturilor anului trecut. Şi anume: 13 inşi trimisesem poezii, 13 inşi cărora, puşi unul lîngă altul, dl Perpessicius le-a răspuns, în bloc, cu majuscule: NU. Perseverent cum sunt, am continuat să fac poezii şi în clasa a V-a. Am prezentat un sonet d-lui Pompiliu Constantinescu care mi-era profesor de română. D-lui Pompiliu Constantinescu i s-a părut că sonetul meu e rudimentar. De lucrul acesta am căutat să mă răzbun în toate chipurile, afirmând în decursul fructuoasei mele activităţi că critica d-sale este rudimentară. În clipa în care nu am mai iubit literatura, ci am devenit vanitos, m-au primit publicaţiile, a vorbit despre mine la Radio dl Perpessicius însuşi şi m-am înjurat, în scris, ca de la egal la egal, cu fostul meu profesor, dl Pompiliu Constantinescu. Dar despre faptul că am scris din vanitate am vorbit pe larg în „Nu!”. Astăzi, dispreţuiesc prea sincer pe toţi literaţii şi neliteraţii ca să mai pun accentul pe vanitatea literară. Mai scriu însă din deprindere; dintr-un obicei prost; dintr-un viciu contractat din copilărie. Şi am să mai scriu pentru că, neputând face politică şi nefiind filosof, trebuie să-mi trec timpul cu ceva până la moarte, ca s-o uit şi ca să nu mă plictisesc de tot.”
Citate
• “Nimic nu e mai ruşinos decât să fii prost. E mult mai compromiţător decât să fii criminal, până şi nebunia îşi are aureola ei. Dar să fii prost? Să fii un imbecil, cine acceptă aşa ceva?” (Eugene Ionesco în “Ucigaş fără simbrie”)
• “Arta este inutilă, dar omul nu e în stare să renunţe la inutilitate.”
• Fiecare dintre voi are dreptate, numai ceilalţi greşesc. Totdeauna. Cu o condiţie: nici unul dintre voi să nu-şi închipuie că e celălalt. Nu vă încredeţi în afirmaţiile altora. Repuneţi totul în discuţie. Fiţi voi înşivă. Nu ascultaţi niciun sfat: cu excepţia acestuia.”
• „Toţi oamenii joacă roluri, în afară, poate, de unii actori.”
• „De ce într-o zi minunea de a fi ia sfârşit, de ce înţelegem că este minune abia când pierim, de ce o întunecăm cu neghiobiile, cu duşmăniile, cu nădejdile stupide, de ce oamenii se caută unii pe alţii în noapte şi nu se regăsesc decât ca să nu se recunoască şi să se lovească, de ce ne agăţăm cu disperare de o semnificaţie inexistentă şi ce crimă trebuie să ispăşim pentru a putea trăi în acest vid?” (Eugene Ionesco în piesa de teatru „Cântăreaţa cheală”)
• “Noi nu suntem poate decât noduri, încrucişări efemere de enegie, de forţe, de tendinţe diverse şi contradictorii pe care moartea le eliberează.”
• “Morţii sunt mai mulţi decât viii. Şi numărul lor creşte. Viii sunt rari.”