● 1862 — Aflându-se în Franţa, la Barbizon, pictorul îşi regăseşte mediul său firesc şi se deprinde să picteze după schiţe executate în aer liber. Astfel tematica sa începe să se îndrepte hotărât către oamenii de la sate, spre poezia simplă şi directă a priveliştilor din natură.
● 1867 — Realizează compoziţii din viaţa omului simplu („Paznicul de la Chailly”, „Bătrâna cu gâştele”), surprinde de altfel şi nişte admirabile privelişti din natură („Apus de soare la Barbizon”)
● 1870 — Nicolae Grigorescu, întors în ţară de un an, participă cu 26 de lucrări la Expoziţia artiştilor în viaţă.
● 1873 — Participă cu peste 140 de compoziţii la expoziţia de la Bucureşti, organizată de “Societatea amicilor artelor frumoase”, astfel el atrăgând atenţia generală asupra sa.
● 1873-1874 — Grigorescu realizează şi în Italia nişte picturi cu tematica omului simplu sau care reprezintă privelişti din natură.
● 1877 — La războiul de independenţă este chemat ca reporter pe front. El execută cu siguranţă şi rapiditate sute de desene care ilustrează scene ale războiului. Aceste desene îi folosesc pentru a picta ulterior numeroase tablouri pătrunse de patriotism („Spionul”, „Sentinela” – 1877; „Convoi de prizonieri turci” – 1877–1878).
● 1881 — Dezgustat de climatul care se instaurează în ţară, pictorul pleacă în Franţa de această dată pentru o perioada mai îndelungată.
● 1881-1887 — Această perioadă este una înfloritoare din punct de vedere al creaţiei, Grigorescu având o activitate bogată, în această epocă remarcându-se anumite tablouri, impresionante prin transparenţa atmosferei („Pescăriţă la Granville”, „Stradă la Vitre”, „Plajă la ocean”). În 1887 maestrul încheie această perioadă cu o expoziţie, care îl consacră drept pictor de valoare europeană.
● 1890 — Se întoarce în ţară şi astfel se concentrează două decenii asupra transpunerii în pictură a vieţii satului nostru pitoresc şi a priveliştilor ţării, astfel evocând atmosfera specifică a peisajului românesc, pentru care este numit de Alexandru Vlahuţă „rapsod al poporului român”. Din această perioadă putem aminti câteva lucrări semnificative („Ciobănaş”, „Car cu boi de la Orăţii” – 1890–1900).

• „…Regret timpul preţios ce am pierdut. Dacă Statul mi-ar fi făcut un modest atelier acum câţiva ani când abia aveam cu ce trăi, dar când eram în putere, câte pânze de valoare pentru neamul nostru n-aş fi făcut… Ce aş fi lăsat după mine!...”
• „Uneori, săptămâni întregi se primbla pe plaiuri, prin păduri, pe lunci; umbla pe jos foarte mult şi totdeauna repede; se oprea din când în când, se uita lung la câte-o potecuţă ce s-adâncea într-un desiş de crâng, la câte-un mesteacăn sfios, alb, delicat, răzleţit de ceilalţi copaci, se uita la cer, sta puţin pe gânduri şi, fluierând încetişor o doină, pleca mai departe.” (Alexandru Vlahuţă)
Aprecieri critice
„Nicolae Grigorescu este român cu tot sufletul şi în toată opera sa... Prietenia cu artişti francezi nu a reuşit să-l smulgă meditaţiei româneşti, amintirii doinelor, imaginii întinsei câmpii dunărene, argintate de pulbere, acestei dulci ţări de coline, cu vii şi căsuţe acoperite cu şindrilă. ...El rămâne poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. El este român prin sentiment, prin lirismul fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, în alegerea motivelor de-o melancolică întindere sau de-o intimitate visătoare, prin ceea ce are tandru şi spiritual în maniera sa.” (Henri Focillon)