Maestru inegalabil al desenului şi talentat portretist
Data și locul nașterii
28 Ianuarie 1880, Galați
Data și locul morții
1 Aprilie 1962, Bucureşti
Educație
• Remarcat ca un bun desenator încă din liceu, în 1887 este înscris la Școala Națională de Arte Frumoase din București, avându-l ca profesor pe G. D. Mirea.
• În 1902 termină studiile la Școala de Belle-Arte din Iași, obținând medalia de argint și pleacă în același an să se perfecționeze în străinătate. La Paris se înscrie la Academia Julian, în atelierul lui Jean Paul Laurens, unde îi are colegi pe Jean Al. Steriade, Nicolae Dărăscu și Ion Theodorescu-Sion.
Activitate
Cu o formație solidă, în care predominau studiile după corpul uman, după peisaj și după obiectele din imediata apropiere, Camil Ressu a reușit ca, prin combinarea capacităților formative ale desenului și culorii, să realizeze o creație care păstrează valorile tradiției, în condițiile unui efort de înnoire a limbajului plastic.
• În 1908 revine în țară și, preocupat de problemele sociale, colaborează cu desene satirice la publicațiile Furnica, Facla și Adevărul
• În 1910 participă pentru prima dată la expoziția „Tinerimii Artistice” cu peisaje și compoziții pe teme rustice
• În 1912 expune la Salonul Oficial tabloul Înmormântare la țară, iar în anul următor, la „Tinerimea Artistică”, portretul de grup Terasa Oteteleșeanu, cu „șapte figuri ale boemei literare, muzicale și pictoricești”
• În 1914 deschide prima expoziție personală la București
• În 1917 împreună cu pictorii Nicolae Dărăscu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser, Marius Bunescu și cu sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea și Oscar Han înființează asociația „Arta Română”, la Iași
• În 1921 participă activ la înființarea „Sindicatului Artiștilor Plastici din România”, fiind ales președinte, funcție din care demisionează după doi ani.
• În urma unei șederi mai lungi în satul Ilovăț (județul Mehedinți), realizează compoziția Cosași odihnindu-se, una dintre lucrările sale cele mai reprezentative, în care Camil Ressu își dezvăluie vigoarea sa plastică.
Funcţii şi distincţii deţinute
• Camil Ressu a fost profesor și rector al Academiei de Belle-Arte din București până în anul 1941
• Din 1950 fost președinte de onoare al „Uniunii Artiștilor Plastici”, reluându-și și activitatea de profesor la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu”
• În 1955 i se acordă titlul de Artist al Poporului, iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române.
Tudor Arghezi despre Camil Ressu
„Ressu s-a aplecat să zugrăvească şi să interpreteze viaţa noastră românească, singura viaţă adevărat românească, a ţăranului închis între ape, codri, ceruri şi vatră.” Studiile
Odată isprăvite studiile la Iaşi, Ressu îşi pregăteşte plecarea la München pentru că, după pilda junimistă şi după tradiţia de la Şcoala de Belle Arte, era inacceptabilă desăvârşirea instrucţiei în altă parte decât în Germania sau, în cel mai rău caz, la Viena. Parisul nu intra în calcul decât ca, evident, un loc sigur al rătăcirii şi al perdiţiei. În pofida acestui fapt, Münchenul nu este pentru Camil Ressu decât un oraş de tranzit şi locul în care va descoperi, în chiar mediul academic pe care se străduieşte să-l frecventeze, mirajul Parisului. O dată ajuns la Paris, se înscrie, evident, la Academia Julian şi frecventează vreme de şapte ani atelierul lui Jean Paul. Laurens îi va fi deşteptat lui Ressu interesul pentru compoziţiile monumentale şi pentru figurile puternice, decupate pregnant prin ştiinţa exactă a desenului academist.
Şederea la Paris
În timpul îndelungatei sale şederi la Paris, în afara contactului inevitabil cu mediul academic, în general, şi cu profesorul Laurens, preţuit profund şi sincer, Camil Ressu ia contact în mod firesc atât cu pictura stocată în muzee şi colecţii, cât şi cu mişcarea artistică vie, de dincoace şi de dincolo de Sena; diversă, cosmopolită şi, nu de puţine ori, de-a dreptul derutantă. Astfel, în muzee îi va cunoaşte, desigur, pe Ingres, acest rafaelit târziu, posedat aproape mistic de ideea perfecţiunii expresiei şi pătruns în aceeaşi măsură de înalta funcţie a desenului în definirea formei plastice; Cezanne, cel care sintetizează lumea în câteva planuri şi descoperă în orice formă vie o geometrie elementară; fovii temperamentali; impresioniştii cu suflet feminin, evanescenţi şi imponderabili.
În mod sigur, nu îi vor scăpa, în această perioadă, nici încercările de înlocuire a hedonismului de tip art nouveau, confortabil şi decorativ, cu o atitudine frustă, cu exprimări directe şi cu caractere susţinute de energii elementare. În mod cert, tânărul pictor se regăseşte estetic şi temperamental pe această imensă plajă de oferte. Desenator prin practică şi prin opţiune, el are ce admira ca ştiinţă de a defini forma prin desen atât la academişti cât şi la Ingres, fovii îi excită, cu energia lor cromatică, propriile lui energii, iar culoarea cretoasă a lui Cezanne şi marea lui capacitate de a sintetiza monumental forme complexe nu îl vor lăsa nici ele insensibil. Cu alte cuvinte, Ressu afirmă de timpuriu, în practica sa artistică, primatul desenului, decupajul puternic, sculptural şi frust al formei, monumentalitatea compoziţiei, austeritatea mijloacelor de expresie, cromatica puternică, dar fără autonomie, şi exclusivitatea figurativului. Dar această identificare nu este suficientă. Elementelor deja enunţate pictorul le mai adaugă vreo câteva care sunt esenţiale şi îi întreţin în permanentă stare de funcţionare tonusul expresiei şi motivaţia de a picta: ideologia, perspectiva sociologică, vocaţia monografică. Implicarea socială
Încă de la Paris, Camil Ressu, „obsedat” după cum singur o spune, „de vechile mele simpatii pentru lumea necăjită...”, frecventează cu oarecare consecvenţă întâlnirile socialiste la care ascultă verbul inflamat al lui Jaures şi are chiar mici explicaţii cu soldaţii călare ai Gărzii Republicane. Odată întors acasă, în 1908, în climatul politic şi moral încă marcat de răzvrătirile ţăranilor din 1907 şi de represaliile care le-au urmat, el se înscrie, cu acte în regulă, la socialişti, iar ceva mai târziu, în 1921, optează explicit „pentru afilierea la Internaţionala a III-a Comunistă”. Aceste angajamente publice şi activităţi politice propriu-zise îi marchează puternic atât creaţia cât şi estetica şi morala implicită a operei. De altfel, există la el o permanentă oscilaţie între un anumit tip de pictură suficientă sieşi, fără contextualizări acuzate şi fără ideologizări subtextuale, şi o pictură voluntaristă, denotativă şi eroizantă, a cărei miză este artistică şi sociologizantă în aceeaşi măsură.
Acasă
